Satul de lângă Lacul Negru

Satul era mic și înghesuit între pădure și apă, cu drumuri care se opreau brusc ca și cum ar fi fost mușcate de pământ. Casele erau vechi, din lemn și piatră, cu acoperișuri înegrite de fum și ploi. Nimeni nu venea acolo din afară și nici nu pleca prea ușor. La capătul uliței, printre sălcii contorsionate, se deschidea oglinda neagră a lacului.

 Nu era o apă obișnuită, nu sclipea, nu se unduia, nu-și schimba culoarea. Era mereu aceeași întindere de catifea întunecată, ca o rană cu sânge închegat care refuză să se închidă. Avea o liniște care înspăimânta, ca o oglindă care nu arată chipuri, ci umbrele din spatele lor.

Bătrânii spuneau că lacul nu era unul născut din ploi sau izvoare, ci dintr-un fulger. Un fulger al zeilor a căzut și a ars pământul, iar rana de lut s-a umplut peste noapte. Așa povestea bătrânul Toader, cu ochii goi și mâinile tremurătoare. Copiii îl ascultau cu respirația tăiată, iar femeile, când îl auzeau, își făceau cruce pe furiș, ca nu cumva povestea să le vină în minte noaptea. De aceea, în fiecare seară, oamenii satului aprindeau lumânări și le lăsau să plutească pe apă. Lumânările erau mici, tremurătoare, dar niciodată nu se stingeau până nu ajungeau în mijlocul lacului, unde dispăreau brusc, ca și cum ar fi fost înghițite de o gură nevăzută.

— Sunt sufletele celor pierduți, ziceau bătrânele. Lacul cere suflete, iar noi îi dăm doar lumina, ca să-l păcălim.

Copiii satului erau ținuți departe de lac. Li se spunea că oricine privește prea mult în apă va vedea chipuri de spirite care n-au ce căuta în lume. Și odată ce ai văzut, lacul te cheamă la el.

Ilinca, fiica morarului avea cincisprezece ani și încăpățânarea celor care simt că trebuie să afle cu ce rost au venit pe lume. Mama ei murise când era mică, și nimeni nu-i vorbea despre ea, auzea doar șoaptele sătenilor, dar nu înțelegea prea multe din ele. Tatăl îi punea mâna pe creștet și îi spunea: E mai bine să nu întrebi, draga tatii. Dar Ilinca întreba, și răspunsurile nu veneau.

Morăritul ținea satul în viață. Roata cea mare se învârtea pe râul subțire care curgea din pădure, prin spatele caselor. Dimineața, morarul ridica oblonul, iar făina albă cădea ca o ninsoare în saci. Ilinca se strecura printre sacii tari și simțea mirosul de cereale măcinate, ca un miros de pâine încă nenăscută. Îi plăcea liniștea aceea, foșnetul discret al pietrelor, șoapta apei pe la căluș, și totuși altceva o atrăgea.

Într-o seară de toamnă, când cețurile coborâseră ca niște șerpi albi peste case, Ilinca se furișă la lac. Flăcările plutitoare pâlpâiau deja departe, ca un drum de stele pe apă. Se aplecă și văzu chipul mamei sale. Avea un zâmbet trist și ochi luminoși. Buzele femeii se mișcau, și deși niciun sunet nu străpungea suprafața lacului, fata înțelese:

— Întoarce-te acasă.

Inima i se strânse, pentru ea acasă nu era casa morarului și nici ulița prăfuită. Acasă era ceva necunoscut, ascuns dincolo de lac.

A doua zi, Ilinca îi întrebă pe bătrânii satului ce știau despre lac, dar în loc de răspunsuri primi doar povești fără sens, cum sub apa lacului sunt sate scufundate sau că oglinda lacului arată dorul celor plecați pentru cei vii.

— De ce nu plecăm din sat? întrebă Ilinca.

— Nu poți fugi de oglinda ta, îi răspunse bătrânul Toader. Lacul te urmează oriunde te duci. Nu în pământ stă el, ci în oameni.

— Atunci ce mai păzim aici?  a stăruit fata.

— Ne păzim pe noi, copilă. Să nu risipim ce ne ține laolaltă.

Toader vorbea încet, cu pauze lungi, ca și cum ar fi scos cineva cuvintele cu cleștele din gură.  Pe obraz avea o cicatrice veche, în formă de fulger. M-a însemnat când eram tânăr, spunea uneori, și lumea râdea: A mai căzut un fulger al zeilor. Dar nimeni nu râdea cu adevărat.

Părintele Eftimie, preotul satului, era un bărbat înalt, cu umerii drepți și cu o barbă în care se amestecau fire negre și albe. Ochii lui, când își ridica privirea din psaltire, erau adânci și plini de înțelepciune. Îi plăcea ordinea lucrurilor, clopotul bătând la vreme, lumânările la icoană, omul la spovedanie și Dumnezeu în cer. Lacul, însă, îi tulbura rânduiala.

— Nu priviți în luciul lacului, zicea duminica, după ce rostea Evanghelia. Lacul nu dă, ci ia. Și ce ia, nu mai întoarce.

Oamenii dădeau din cap fără să spună nimic. Îl iubeau pe preot, îl ascultau în cele ale vieții, dar cu lacul nu-l ascultau cu totul. Seara, tot la el coborau.

Părintele se frământa când îi vedea. Îl urmărea pe Toader cu privirea, îl oprea pe la poartă și îl întreba: Nu cumva v-ați făcut pe ascuns păgâni? Toader zâmbea și clătina din cap: Nu, părinte, cum așa, noi doar ținem la amintirile noastre, ca să nu se înece.

În nopțile când nu putea să doarmă, Eftimie ieșea singur pe mal, își atingea pieptul cu crucea și privea apa lacului. Odată, i s-a părut că vede chipul mamei lui, plecată de mult. Nu e cu putință, și-a spus. Dar lacul nu întreba de putință sau neputință.

Morarul, tatăl Ilincăi, păstra în privire o oboseală adâncă. Îi murise nevasta la scurt timp după ce născuse, iar el învățase să-și crească singur copilă. Îi punea Ilincăi colaci rotunzi pe masă și îi lega părul împletit cu o sfoară subțire. Când fata întreba de mamă, el ridica palmele, ca un om care se apără.

— E mai bine să nu pui întrebări, spunea rar. Nu ajută la nimic.

Dar Ilinca avea un fel de a privi și de a vorbi care-i făcea pe oameni să-și dezlege limba. Morarul o privea și simțea cum îi crapă inima în piept. Câteodată lua din cui o fotografie veche și îngălbenită, cu un chip de femeie tânără și o așeza pe masă, aprindea o lumânare și tăcea acolo, lângă ea, cu fruntea în palme.

Sătenii șușoteau că nevasta morarului nu murise, ci intrase singură în lac în noaptea aceea fără lună, cu mulți ani în urmă.

Nopți la rând, Ilinca se întoarse pe malul lacului. De fiecare dată, în apă îi apărea mama, chemând-o cu gesturi blânde. Uneori, vedea și altceva, chipuri de oameni pe care îi cunoștea, o vecină, un frate pierdut la război, chiar și pe ea însăși, dar mai mare, cu părul despletit și privirea tristă.

O dată, apa i-a arătat satul, dar altfel, cu case mai frumoase, oameni râzând, păsări albe zburând. Și o voce i-a șoptit din adâncuri:

— Aici e ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Ilinca plânse, fără să știe de ce. Plânsul acela nu era al unui copil, ci al unui om care știe că a pierdut o zi și nu știe cum să o recupereze.

În serile de joi, femeile coborau cu găleți pline cu apă din fântânile lor și le vărsau pe mal, ca să se spele lacul de uitare. Apoi stăteau în cerc și își spuneau povești, fiecare despre cei dragi, plecați la cer.

— Dacă ne-am spune toate dorurile și lacrimile, zicea Toader, poate lacul și-ar găsi marginea și n-ar mai lua dintre noi.

Părintele Eftimie a încercat să-i oprească: Mărturisirile se fac la spovedanie, nu la marginea apei. Dar într-o seară, s-a așezat și el pe malul lacului, fără sutană, cu haina groasă pe umeri. Nu a spus nimic, doar a ascultat. Și, ascultând, a simțit cum i se încălzește palma pe cruce, ca și cum din pământ ar fi urcat o respirație caldă.

Într-o zi, s-a întâlnit în apropierea lacului cu Ilinca. Când au ajuns față în față, Eftimie a spus:

— Nu te mai uita acolo, copilă. O să te pierzi în adâncul întunecat.

— Dacă acolo sunt cei pe care i-am pierdut? a întrebat Ilinca.

— Atunci, n-ai să-i găsești căutându-i în apă. Sufletele celor plecați se regăsesc în cer.

— Dar poate că nu oamenii se regăsesc, părinte, ci inimile lor.

Preotul a tăcut. Ce putea să-i mai spună? Știa că fata suferă după mamă. A pornit înapoi, iar pe potecă a simțit cum îl urmărește un miros de fum. În buzunar, crucea îi ardea.

Într-o noapte, tot satul coborî la lac cu lumânări. Se spunea că atunci când luna se ascunde de tot, oglinda apei se deschide. Flăcările pluteau ca un câmp de stele rătăcite. Ilinca se strecură printre oameni și înaintă până pe mal.

Mama o aștepta acolo, cu brațele întinse.

— Întoarce-te acasă.

Fata păși în apă. Nu simți frig, nici teamă. Doar liniște și căldură, ca într-o îmbrățișare. Satul o văzu cum dispare, iar lacul rămase la fel de negru, cu lumânările arzând cuminți.

Strigătul morarului a tăiat noaptea ca o coasă. A alergat până la locul unde intrase fata, s-a aruncat în genunchi și a început să lovească apa cu palmele, ca și cum ar fi bătut la o ușă. Preotul l-a prins de umeri. Toader a venit și el, cu pași repezi și apăsați, și a spus:

— Nu apa ți-a luat fata, taică. Dorul de mamă a ispitit-o.

— Să mi-o întoarcă dorul înapoi! a strigat bietul om, și glasul i s-a spart.

A doua zi, morarul o căută din nou, zadarnic însă. A intrat în pădure, s-a uitat în scorburi, a bătut cu pumnii în trunchiuri, ca și cum copacii ar fi putut să-i răspundă. Apoi s-a întors la moară și a lăsat roata să meargă în gol. Făina curgea pe pământ și se risipea fără rost.

Bătrânii clătinară din cap: Lacul și-a luat ce i se cuvenea. Doar Toader a zâmbit, cu o lumină stranie în ochi:

— Nu lacul a luat-o, ci dorul. Și unde arde dorul, nu mai e viață.

Părintele a bătut clopotul la prânz, apoi a venit la moară și a stat pe treptele joase, lângă tatăl înlăcrimat. Au vorbit foarte puțin. La sfârșit, Eftimie a spus:

— N-am învățat cum se îngroapă dorul, morarule. Dar știu cum se îneacă. Cu ajutor de la Dumnezeu. Cu credință. Morarul n-a spus nimic, doar l-a privit pierdut și a dat din cap.

În serile care au urmat, oamenii au simțit o greutate în aer, ca înainte de furtună. O căldură stătută le umplea casele, iar apa din căni avea gust de metal. Copiii auzeau voci, femeile visau scări care coborau în lac, bărbații visau case surpate de ape.

 Într-o noapte, sătenii au coborât pe malul lacului cu ulcioare, cu ștergare, cu lumânări, cu poze vechi. Au așezat pe mal toate îndoielile lor, toate durerile: scrisori netrimise, prunci nespovediți, iubiri spuse prea târziu. Părintele a venit și el, în sutană, dar fără cruce.

— Să nu facem din lac o groapă, a zis Eftimie. Să-l facem punte.

— Cum? a întrebat cineva.

— Cu adevărul, a spus Toader. Fiecare să-și spună durerea pe nume, să nu o mai țină ascunsă. Că lacul nu s-a făcut din apă, ci din lucruri ascunse.

S-au ridicat pe rând și au început să spună ce aveau pe suflet. O femeie a spus: Nu m-am iertat că l-am trimis în pădure în ziua aceea. Alta: Mi-am vândut inelul de la mama și i-am dat bani ca apoi el să plece și să mă uite. Un sătean a recunoscut: Am trecut cu brazda peste hotarul văduvei.

Când i-a venit rândul, morarul a rostit, abia auzit:

— Mi-am mințit fata. Maică-sa a plecat într-o noapte și eu n-am oprit-o. N-am încercat s-o conving să rămână. Nu ne mai înțelegeam. Am fost bucuros c-a plecat. Apoi m-am temut să-i spun Ilincăi. Și temerea mea a hrănit lacul.

Aerul a tresărit în jurul lor. Pe oglinda lacului s-a ridicat un abur subțire, ca cel de pe pâinea scoasă din cuptor. Părintele a făcut un pas înainte, și a spus rar, ca într-o rugăciune pe care o înveți mergând: să ne ierți, Doamne, că am lăsat lacrimi și răni nespuse să se facă adânc tulbura de apă neagră.

Atunci s-a pornit ploaia. Nu cădea din cer, ci parcă se ridica din pământ. Picături groase, căzând în sus, ridicându-se de pe mal spre oglinda lacului, ca niște mărgele trase pe ață. Femeile au întins ștergarele. Bărbații au ținut ulcioarele cu gura în sus. Copiii și-au deschis palmele, și ploaia a trecut prin ele, lăsându-le calde. Lacrimile satului, a șoptit Toader.

Pe apă, lumânările, în loc să se stingă, s-au aprins mai tare. O dâră lungă de lumină s-a clătinat până în mijloc, unde în alte dăți se stingea. De data asta, nu s-a mai stins. A rămas acolo, ca o punte.

În mijlocul lacului, întunericul s-a adunat ca o făptură nepământeană. Nu avea chip, dar avea o greutate care se simțea în piept tuturor. Fiecare a recunoscut în ea ce-l apăsa: un cuvânt nerostit, o promisiune uitată, un mort fără lumânare. Când au terminat, întunericul din mijloc s-a subțiat ca fumul. Și odată cu el, din apă s-au ridicat două siluete: o femeie cu părul lung și lipit de obraji și o fată cu mâna în mâna ei. Nu au pășit spre mal, au rămas pe puntea de lumină, zâmbind.

— Suntem acasă, a rostit femeia, iar glasul ei s-a auzit clar de data asta. Ilinca a privit către tatăl ei, fără urme de reproș. A înclinat capul, liniștită, ca un salut. Morarul a făcut un pas în spate, dar Toader i-a atins brațul:

— Lasă-ți inima să-și primească iertarea!

Morarul s-a oprit și și-a privit fiica și soția cu ochii în lacrimi.

După noaptea aceea, satul nu a mai fost la fel. Clopotul a început să bată mai rar, dar mai rotund și cam cald. La moară, morarul a pus o bancă lângă ușă și, în fiecare seară, lăsa acolo o lumânare aprinsă pentru cei care aveau ceva de spus. Unii se așezau și vorbeau, alții doar stăteau. Părintele venea adesea, își punea crucea pe bancă și asculta.

Pe mal, femeile nu mai vărsau apă din fântâni. În schimb, adunau picăturile care uneori mai cădeau în sus și le păstrau în sticluțe mici. Pentru când ne lovește dorul, spuneau.

S-au ridicat două poduri de lemn peste pârâul din spatele caselor, dar nimeni nu s-a încumetat să înalțe un pod peste lac. Nu fiindcă le era frică, ci fiindcă au înțeles că puntea dintre inimi nu se bate în țăruși ci în amintiri care nu se șterg și în adevăr.

— Te-ai liniștit? l-a întrebat într-o zi părintele pe morar.

— M-am liniștit, i-a răspuns el. Liniștea vine după ce se îmblânzește durerea.

— Și lacul?

— Lacul e la locul lui, părinte. Dar parcă a căpătat margini în mine.

De atunci, în serile de toamnă, unii zic că în oglinda neagră se vede o fată cu părul ud, ținând de mână o femeie. Amândouă zâmbesc. Și satul încă mai aprinde lumânări, nu ca să păcălească lacul, ci ca să-și amintească faptul că nimeni nu moare de tot câtă vreme exista dor.

Anii au trecut, copiii s-au făcut mari, unii au plecat, alții au rămas. Lacul a rămas și el, la fel de negru, dar nu la fel de tăcut. Cine știe să asculte zice că noaptea se aude un foșnet ridicându-se din adânc, ca o bătaie de inimă. Într-o dimineață, morarul a simțit o căldură în piept și a știut că acolo, pe puntea de lumină, în mijlocul lacului, cineva strânge o mână

Satul a învățat să spună pe nume durerilor. Lacrimile satului, i-au rămas numele acelei confruntări. Când aerul se lăsa greu peste pieptul lor și somnul nu se grăbea să vină, se strângeau iar pe malul lacului, și-și deschideau sufletul

Și dacă vreun străin îi întreba ce e cu lacul acesta care nu face valuri și nu-și schimbă culoarea, îl duceau pe mal, aprindeau o lumânare și spuneau doar atât:

— E o oglindă a dorului. Și dorul, când îl minți, îți întunecă viața. Când îi spui pe nume, îți luminează calea. Iar pentru trecere, nu întreba de pod: întreabă de o mână care să te țină.

Atunci, de obicei, peste apă începea să ningă cu stele în sus. Iar satul vedea, pentru o clipă, întregi și clare, chipurile celor plecați.