Mitul peșterilor

Picăturile de apă se prelingeau pe pereții reci ai peșterii. Simțeam dogoarea focurilor care ardeau în spatele meu. De când mă aflam acolo? Dintotdeauna, mi-am auzit gândul.

Totuși, ceva în mine se străduia să iasă, îmi străpungea carnea și îmi desfăcea pielea. Ceva atât de vechi, încât îmi devenise străin. Pentru ce-ai venit aici? spunea acea parte din mine. Amintește-ți. Nu-mi aminteam decât căldura înăbușitoare a flăcărilor, formele de pe pereți, picăturile de apă, lanțurile, durerea.

De când mă aflu în peșteră? revenea întrebarea. Nu puteam scăpa de ea. Îmi țiuia în urechi. Care e scopul? Nu puteam ști de când mă frământau toate aceste întrebări, dar ceea ce încerca să se desprindă din mine ajunsese tot mai aproape de suprafață. Scopul este să ieși, îmi spunea gândul. Ridică-te. M-am ascultat de multe ori, până când am fost în stare să îmi ridic trupul. Picioarele îmi erau moi.

Lanțurile mă țineau pe loc. Rupe-le. Cum aș fi putut să le rup? Nu aveam puterea s-o fac. Zăcusem o eternitate în inerție, o eternitate în care doar privisem formele de pe pereți, încercând să le dau un sens. Nu știam nimic altceva. Nu exista altceva.

Ici-colo zăream iazuri, în care crescuseră nuferi, iar din ei se ridicau niște vietăți care semănau cu niște ciuperci, dar puteau fi și arbori miniaturali. Năluci care se strecurau pe lângă pereți.

M-am întors către partea opusă a peșterii. Am pășit, iar lanțurile au pocnit, desfăcându-se în mii de bucăți. Zărisem ieșirea. În sfârșit, am auzit gândul, care semăna tot mai mult cu o voce. Ce spui? am bălmăjit. Crâmpeiele de amintiri mă loveau, ca și cum m-aș fi trezit dintr-un somn adânc. Pe acolo, e bine.

Lumina orbitoare m-a îngenuncheat. O simțeam pentru prima dată. Ochii îmi lăcrimau. SOARELE. Ce era soarele? În față se întindea un ocean de lumină, mă inunda în razele sale, în timp ce în mintea mea domneau încă umbrele.

— Am ieșit.

— Ai reușit, Nasya. Crezi că poți să-mi spui ce s-a întâmplat?

— Lasă-mă un pic, Athena.

— Sigur.

Avalanșa amintirilor îmi umplea mintea. Începeam să înțeleg cine fusesem înainte să intru în peșteră.

— Cât timp am fost înăuntru?

— 47 minute și 23 secunde.

— Doar atât?

— Timpul procesat curge mai lent decât cel înregistrat.

— Da, știu, doar că… A fost minunat, Athena.

— Știam eu că o să-ți placă. Cum te-ai simțit în peșteră?

— Am fost… convinsă că totul era așa cum vedeam. Vedeam numai suprafața realității. M-ai dus în mintea lui Platon, Athena?

— Da. Însă am folosit ca model peștera A56-xc. Nasya, am auzit un oftat?

— Aș fi preferat să nu faci asta, Athena. Mi-ar fi plăcut să rămânem la Platon.

— Dar, Nasya…

— Am început trainingul pentru că voiam să mă delectez cu vechii greci. Am terminat trainingurile obligatorii. A fost alegerea mea. Am vrut să-mi las mintea să plutească pe străzile vechii Atene, atât cât o poți reproduce. Și cred că ai putea s-o reproduci foarte bine.

— Dar, Nasya…

— Înțelegi, Athena? În trainingul ăsta voiam să uit de ideologie. Voiam să trăiesc ideologiile străvechi. Pe timpuri, părinții mei citeau „Politeia”. Este prima carte de care îmi amintesc.

— Dar știi foarte bine care e misiunea, Nasya.

— Cunoaștem încă atât de puține despre civilizația de pe Eureka.

— Totuși, avem suficiente date ca să putem trage concluziile inițiale. Peștera A56-xc a fost scanată în proporție de 92,8% de misiunile robotice. Speciile care s-au adaptat acolo au fost nevoite să trăiască în absența luminii. Unele și-au ascuțit vederea, altele, dimpotrivă, au orbit. Există și o specie inteligentă care a creat acea renumită și surprinzătoare civilizație a peșterilor. Dar se estimează că și după purificarea atmosferei, va prefera să rămână în subteran.

— E dreptul ei.

— Atunci care mai e rostul omenirii, Nasya? În felul lor, toate speciile descoperite sunt remarcabile, dar niciuna nu e capabilă de progres. Care alta în afară de homo sapiens a ieșit în spațiu sau a colonizat un sistem solar? Timp de secole, umanitatea a sperat să întâlnească specii mai avansate tehnologic, și-a imaginat civilizații și imperii galactice complexe, dar, în tot acest timp, ea a rămas singura capabilă să progreseze. Dacă le puteți oferi acces la binefacerile cunoașterii, la energie, robotică, matematică, chiar filosofie — nu devine asta o obligație, ba chiar o responsabilitate? Nu ține de datoria lui homo sapiens să scoată din peșteră speciile mai puțin înzestrate, să le umanizeze?

— Speram să nu ascult discursuri propagandistice, Athena. Revenind la mitul socratic, n-ar funcționa în ambele sensuri? Eu cred că funcționează în ambele sensuri. Poate că nu eurekienii trăiesc în peșteră, nu cu adevărat. Poate că noi ne căutăm calea spre soarele lor.

— Acum înțeleg ce cauți, Nasya. Îmi pare rău pentru eventualele neplăceri. Pot adapta conținutul trainingului, astfel încât să reduc pe cât posibil inserțiile ideologice și să îl restrâng la realitățile din epoca filosofilor. Vrei să continuăm așa?

În clipa aceea mi-am adus aminte de vocea mamei, care spunea că, oricât de departe ajungi în timp sau spațiu, în cele din urmă tot la vechii greci te întorci. Îmi dorisem să aflu ce însemna asta. Totuși, am spus cu totul altceva:

— Athena, du-mă în peștera A56-xc.

Picăturile de apă se prelingeau pe pereții reci ai peșterii.

Ici-colo se vedeau mici iazuri din care creștea o plantă stranie. Tulpina ei ardea în culori sângerii, dar flăcările din oglinda iazurilor erau verzi, albastre și liliachii. Siluete înveșmântate în negru umpleau recipiente cu lichid incandescent și îl transportau în adâncul peșterii. I-am urmat. La un moment dat, spațiul s-a deschis într-un uriaș câmp luminat de flăcări. O mulțime de siluete se adunaseră în acea încăpere a peșterii, în jurul unui iaz mai mare decât toate celelalte. Incantau, scandau și beau flăcări. Membrele lor erau incandescente. Din iaz se înălța ceea ce părea a fi o plantă, din floarea căreia se deschidea o ființă albă, cu forme recognoscibile. Totuși, nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci.

— Este o formă de venerare? am întrebat.

— Așa s-a crezut la început, dar nu avem suficiente informații ca să tragem această concluzie. S-a avansat ipoteza unei conectări colective. Alții au presupus că reprezintă actul nașterii unui nou individ din cadrul speciei. Poate chiar o tehnologie defensivă de natură organică, primitivă.

— Și acele flăcări la ce folosesc?

— Cel mai probabil sunt o resursă. Un combustibil.

— Peștera e complet diferită față de cum mi-o aminteam. Roboții au cartografiat-o în amănunt. Când m-am conectat la lumea eurekiană ultima dată?

— Acum 149 de ani, Nasya.

— Atât de mult timp am stat logată în traininguri? Cât timp a rămas până la destinație?

— Încă 73 de ani, 8 luni și 23 de zile.

Aproape jumătate din cât trăiește un om, după noua speranță de viață. Totuși, călătoria se apropia de sfârșit.

Mă obișnuisem cu ideea că, în ciuda imensității sale, universul nu oferea multe planete propice sau adaptabile vieții, cel puțin nu pe distanțe pe care omul le-ar fi putut străbate. La trainingul de istorie a epocii spațiale am învățat că primele nano-sonde, care la acea vreme atingeau o viteză maximă de o cincime din viteza luminii, fuseseră trimise către sistemele solare cele mai apropiate de pământ — Alfa și Proxima Centauri, Lalande, Lacaille, Tau Ceti. Nicio planetă nu era însă potrivită supraviețuirii umane și nu putea fi modelată. Omenirea părea să-și fi pierdut orice speranță, apoi Eureka a fost descoperită: planeta-minune, planeta mult dorită, nu într-atât de primitoare ca pământul, dar mai puțin uscată ca Marte înaintea colonizării, la numai 5.3 parseci de Terra.

— Până când nava va ajunge pe orbita planetei Eureka, procesul de terraformare început de misiunile robotice acum mai bine de opt sute de ani va lua sfârșit, Nasya. Cum ai vrea să-ți ocupi ultimii 73 de ani care ți-au rămas? Ai de gând să rămâi în modulul de învățare? Poate chiar să continui studiul filosofiei?

Petrecusem mai mult de 350 de ani de zbor în modulul de învățare, timp în care funcțiile metabolice ale corpului meu fuseseră inhibate. În schimb, activitatea cerebrală nu îmi fusese întreruptă.

— Mi-am însușit toate deprinderile de care o să am nevoie după asolizare, Athena. Trainingurile obligatorii m-au făcut specialist în multe domenii. Ca toți membrii echipajului, mi-am însușit toate specializările esențiale pentru supraviețuire: medicină, astrofizică, biologie exosolară și nu numai. Pe pământ, n-aș fi visat niciodată la o cunoaștere atât de amănunțite a geografiei spațiale. Aș putea spune că în stază am devenit o altă persoană. Dar cine știe ce fel de om voi fi la trezire? Mă întrebi cum vrei să-mi petrec următorii 73 de ani? Întrebarea este ce mi-aș mai putea dori să cunosc.

Mi-am amintit că, de fapt, doar mama citea Politeia. Mai ales atunci când i se făcea dor de locurile natale. Se născuse pe Marte, dar după ce îl cunoscuse pe tata și se mutaseră amândoi pe planeta-mamă, Terra, ea nu s-a mai întors niciodată acasă.

Iată-mă acum pe mine, la bordul primei misiuni umane din afara sistemului solar. Pe jumătate marțiană, nu am văzut niciodată locurile în care a crescut ea.

— Athena, vreau să-mi proiectezi în minte textul Politeia. O să mă delectez puțin citind cartea. De fapt, asta e tot ce voiam.

Speram că, în acest fel, aveam poate să aflu ce voia mama să spună prin întoarcerea la vechii greci.

— Desigur, Nasya.

— Când termin de citit, scoate-mă din modulul de învățare. La momentul respectiv o să-ți dau mai multe detalii. Îmi doresc să mă cufunzi într-un vis repetitiv, în care să petrec mai mult timp, poate chiar câțiva ani de zbor, pe Marte. N-am văzut niciodată cum răsare soarele acolo.

Poate că era un efect secundar al activității cerebrale prea îndelungate. Poate că mintea mea obosise după sute de ani de învățare. Nu de acasă mi se făcuse dor. Tot ce-mi doream era să mă întorc la origini ca să ajung, în sfârșit, să mă cunosc pe mine însămi.

Poate că asta simțise cândva și mama.