Scarabaeus sacer

  Adânc sub rădăcinile lumii, unde nici lumina soarelui și nici cântecul păsărilor nu pătrund, se află Necropola Regilor. Coloane uriașe de os și piatră susțin bolta întunecată, iar între ele, scheletele foștilor conducători zac așezate în rânduri, ca niște ostași adormiți. În mijlocul acestei tăceri, o inimă cât o cetate bate încet, trimițând unde roșii de lumină peste cavouri. Inima Gigantului este temeiul ordinii.

  Peste toată această lume străjuiește el, regele Zerhar, Scarabeul. Carapacea lui neagră lucește ca obsidianul, iar aripile grele se deschid din când în când, răspândind freamătul unei furtuni îndepărtate. Nimeni nu-și mai amintește când a ajuns acolo sau de ce, dar toți știu că fără el stâlpii stabilității s-ar prăbuși. El este păzitorul etern, condamnat să rostogolească prin necropolă micul ghem de lumină, semnul că ordinea încă dăinuie.

  Dar în noaptea aceea, liniștea se frânse. Din adânc, un zgomot asurzitor, ca oasele crăpând sub propria greutate, răsună peste cavouri. Unul dintre stâlpi se fisurase. Praful se ridică în valuri, iar vocile regilor morți, până atunci adormite, începură să șoptească.

  Scarabeul tresări. Simțea în carapace că ceva s-a schimbat, că o fisură dincolo de piatră tulburase echilibrul. Și, pentru prima dată după secole, frica i se strecură în inimă. Frica, nu o mai simțise de secole. De fapt nu mai simțise mare lucru de secole.

  Ecoul fisurii vibra în aerul gros, ca un murmur de tunet. Zerhar își strânse aripile de aproape de corp, ascultând. Vocile regilor îl înconjurau, dar de data aceasta șoaptele lor nu aveau ordinea obișnuită ci erau frânte, discordante, ca un cor care își pierduse dirijorul.

  În necropolă se lăsase iar tăcerea, dar tăcerea aceea apăsată, care nu liniștește, ci prevestește furtuna. Din întuneric, un pas cunoscut răsună pe piatra rece. Zerhar nu avea nevoie să vadă chipul celui care se apropia îl simțea, așa cum îl simțise și în viața lui de om.

  Atunci, din umbre, apăru Scrisos. Nu era nici rege, nici schelet, nici spirit. Părea un om viu, dar chipul lui era palid, aproape translucid, ca și cum doar o parte din el se afla în lumea adâncă. Purta o mantie simplă, iar în mâini ținea un baston pe care îl bătea ușor în piatră, pentru a-și face simțită prezența.

  – Scrisos…

  – Frate, rosti Scrisos, apropiindu-se de Scarabeu fără teamă, se întâmplă ceva. Am venit să-ți spun că pacea se clatină. Regatele de sus se sfâșie între ele. Îi aud chemând la arme, îi văd ridicând flamuri. Oamenii nu mai cred în liniște. Vor război. Zerhar își strânse aripile, carapacea vibrând încet, ca un gong mut.

  – Nu, Scrisos. Atâta timp cât eu sunt aici, stâlpii țin. Ordinea se păstrează.

  Fratele clătină din cap, amărăciunea citindu-se pe chipul lui.

  – Unul s-a fisurat deja. L-ai auzit. L-ai simțit. Și asta nu vine din adânc, ci din afară. Noi doi știm ce înseamnă asta.

  Un murmur se ridică din scheletele regilor, ca un ecou al cuvintelor lui Scrisos. Zerhar simți pentru prima dată că poate fratele său avea dreptate.

  – Frate, șopti Scrisos, era războinicilor se întoarce. Așa cum a fost în vremea noastră.

Zerhar își ridică trupul masiv, aripile sale uriașe se auzeau foșnind ca niște lame uriașe. De sus, își privi fratele, tânăr și frumos ca în ziua sacrificiului. Carapacea lui vibra, iar vocea ieșea greoaie, ca prin morminte.

  – Spui că lumea se întoarce la război. Dar pacea mea nu poate fi atinsă. Eu am ridicat stâlpii. Eu am legat haosul. Atâta timp cât eu sunt aici, ordinea rămâne.

  Scrisos făcu un pas înainte, cu ochii limpezi, strălucind în lumina inimii Gigantului.

  – Nu, frate. Tu nu ai legat decât o iluzie. Pacea pe care ai dat-o lumii este o haină împrumutată. Oamenii au purtat-o cât timp au fost obligați. Acum și-o leapădă. Și când o fac, tu însuți slăbești.

  Zerhar scutură din cap, iar un nor de praf se ridică de pe bolta necropolei.

  – E doar o zguduire. Nimic mai mult. Am rezistat mii de ani. Pot rezista și acum.

  Scrisos îl privi cu milă, dar și cu o lumină de hotărâre în privire.

  – Frate, îți amintești? Eram tineri. Tu conduceai armatele, eu scriam legile și hrăneam oamenii. Știam amândoi că războiul nu poate fi șters. Doar amânat. Tu ai plătit prețul pentru o amânare. Dar timpul amânărilor s-a sfârșit.

  Vocile scheletelor regilor se ridicară din întuneric, șoptind fragmente de adevăruri și minciuni:

  – El are dreptate…

  – Ordinea nu se poate păstra veșnic…

  – Zerhar, tu ne-ai dat tăcerea, acum tăcerea se rupe…

  Zerhar își lăsă capul greu, simțind în piept bătăile inimii gigantului. Era neregulată, ca o tobă de război.

  – Și atunci? răsună vocea lui adâncă. Ce vrei să fac, Scrisos? Să las haosul să vină peste noi?

  Fratele zâmbi amar.

  – Nu e vorba ce vreau eu, frate. Haosul a venit deja. Întrebarea este dacă vei continua să-ți porți blestemul pentru o pace pe care nimeni nu o mai dorește?

  Zerhar își deschise încet aripile, întunecând bolta. Umbra grea căzu peste pietre și peste trupul tânăr al fratelui său. Dar Scrisos nu se clinti, ba chiar zâmbi ușor. Carapacea vibra ca un clopot surd. Zerhar se cutremură.

  – Mă uit la tine ca la ceva sfânt, spuse Scrisos, cu o venerație amestecată de melancolie. Ca și cum aripile tale nu ar fi o pedeapsă, ci o cicatrice a jertfei tale.

  Vocile regilor murmurau în adânc, neliniștite. Scrisos coborî privirea spre pietrele reci și mormintele care le străjuiau.

  – Mă vor ridica și-mi vor ocupa mormântul, șopti el. Nu vom mai avea locul nostru, alții vor veni, cu alte nume, cu alte războaie. Și oasele noastre vor fi înghesuite între ale lor.

  Zerhar își încordă aripile, iar Inima gigantului bătu mai puternic, ca o tobă îndepărtată. Scrisos își așeză palma pe piatră, închizând ochii.

  – Le simt bătaia sub tălpi, spuse el încet. Nu e cântecul păcii, frate. E chemarea războiului.

  Un murmur aspru trecu prin coloane, și pentru o clipă totul păru să se prăbușească. Zerhar simți amintirile răsărind ca jarul sub carapace. Scrisos îl privi din nou, cu aceeași tărie caldă.

  – Te-am văzut când te-ai schimbat, te-am văzut când ai luat foc, te-am văzut când te-ai schimbat în tine.

  Cuvintele lui căzură ca o pecete. Zerhar își plecă fruntea, și pentru o clipă, vocile regilor amuțiră. În lumina roșcată, între cei doi frați se simțea adevărul, pacea nu mai putea fi ținută, iar haosul bătea deja la porțile lumii.

  Un freamăt străbătu necropola, mai aspru decât șoaptele regilor. De după coloane, lumina inimii gigantului se frânse în cioburi și se adună în șase umbre. Electorii. Măștile lor pluteau în întuneric, fiecare cu strălucirea și groaza ei, piatra fărâmițată prin care se scurgea o lumină rece, oglinda care arăta chipuri străine, cele trei fețe rotindu-se cu un rânjet și o lacrimă, masca fără gură ca un strigăt mut, aurul corodat pătându-se de rugină, cenușa căzând încet în aer ca un praf viu.

  Scrisos făcu un pas înapoi, dar Zerhar își ridică aripile, înfruntându-i.

  – Ați venit prea devreme.

  – Nu noi am venit, răspunse vocea spartă a Măștii Fărâmițate. Haosul a chemat. Stâlpii se prăbușesc.

  – Nu e adevărat! tună Zerhar. Ordinea dăinuie cât timp eu sunt aici.

  Masca Oglindă sclipea, arătându-i lui Zerhar propriul chip de om, cel dinaintea blestemului.

  – Ești încă tu? Sau ești doar carapace?

  Un alt trosnet, și al doilea stâlp se prăbuși. Coloana de os se sparse, iar scheletele regilor se ridicară, tremurând, ca niște păpuși trase de fire invizibile. Vocile lor se înălțară într-un cor haotic, fără ordine, fără stăpân.

Scrisos strigă:

  – Frate! Haosul a intrat deja în oasele lor!

  Zerhar lovi cu aripile, alungând praful, dar Haosul își făcea drum printre regii treziți. Inima gigantului bătea acum sălbatic, iar piatra se cutremura sub fiecare puls.

  Electorii își ridicară măștile spre el, ca și cum i-ar cere verdictul.

  – Alege, Zerhar, rosti Masca de Aur. Ordinea sau sfârșitul?

  Dar în vibrația necropolei, în bătăile de tobă ale inimii, Zerhar simțea că nici una, nici alta nu mai puteau fi ținute în frâu.

  Un vuiet ca o furtună subterană cutremură necropola. Al treilea stâlp se sfărâmă, iar din crăpătură țâșni un nor de întuneric lichid, ca un fum viu. Haosul. Nu mai era doar o șoaptă, ci o prezență uriașă, care se târa prin aer ca un șarpe fără formă.

  Scheletele regilor fură smulse din locurile lor, brațele lor se ridicară ca și cum ar fi dorit să rupă bolta. Vocile lor urlau acum fără noimă, fiecare dorind altceva: răzbunare, eliberare, sfârșit. Scrisos se apropie de fratele lui, vocea lui încă limpede, dar tremurândă:

  – Nu mai ai timp, Zerhar. Ei se ridică împotriva ta. Haosul te vrea, și tu știi că ești cheia.

  Electorii se mișcau în cerc, măștile lor pâlpâind în lumina inimii gigantului. Masca Oglindă strălucea, arătându-i chipul de om.

  – Zerhar, rosti ea, îți poți lua înapoi ce ai fost. E de ajuns să lași ordinea să cadă.

  Masca de Aur îi răspunse cu voce grea:

  – Nu-l asculta! Ordinea trebuie păstrată, chiar dacă tu pieri pentru ea.

  Haosul se ridică mai sus, atingând bolta necropolei. Coloanele trosniră una câte una, iar lumina inimii gigantului se făcu orbitoare. Bătăile ei nu mai erau ale unui singur organ, ci ale unui război ce începea din nou la suprafață.

  Scrisos strigă, întinzându-i mâna:

  – Frate, nu pentru ei, nu pentru măștile lor! Alege pentru tine, pentru noi!

  Zerhar se ridică pe toate picioarele lui puternice, aripile desfășurându-se cât întreaga necropolă. Carapacea vibra, iar în ochii lui ardea focul de odinioară. În jur, scheletele se prăbușeau și se ridicau din nou, în lupta cu umbrele Haosului. Electorii îl priveau toți deodată, fiecare cerând altă soartă.

  În acel moment, Zerhar înțelese, el era însăși legătura dintre ordine și haos. Cât timp exista, ordinea putea rezista, dar cu prețul blestemului lui. Dacă renunța, lumea se prăbușea în război. Inima gigantului bătea nebunește. Praful se ridica precum o mare furtunoasă. Totul aștepta hotărârea lui.

  Stâlpii se prăbușeau unul câte unul, iar necropola întreagă vuia ca un mormânt uriaș ce se deschidea. Praful, oasele și umbrele se ridicau ca un val peste coloane. Inima gigantului bătea cu forța unei armate pornite la luptă, fiecare puls împingând aerul în unde de foc roșu. Din mijlocul prăbușirii, între stâlpii sfărâmați și scheletele ridicate în nebunie, Electorii se adunară în cerc. Măștile lor străluceau în lumina pulsatorie a inimii gigantului, fiecare reflectând altceva: piatra sfărâmată, cenușa, aurul corupt, oglinda în care nimeni nu-și găsea adevăratul chip.

  Între ei se înălță o masă de piatră, născută parcă din miezul necropolei. Pe ea, se întinse o tablă de șah uriașă. Piesele nu erau sculpturi de lemn sau piatră, ci forme vii, modelate din lumină și întuneric: soldați de os, regine din foc, cai din fum, nebuni din praf, turnuri din umbre. Se mișcau singure, într-un joc fără sfârșit.

  Regele alb ridica sabia, Pace. Regele negru o frângea, Război. Pionii se ridicau și cădeau, renășteau și mureau din nou. Nebunii se învârteau haotic, reginele sfâșiau rândurile, caii năvăleau dincolo de reguli. Pe fiecare mutare, tabla vibra, iar vocile regilor morți urlau numele luptelor vechi.

  Electorii priveau mulțumiți. Se aplecau peste joc, zâmbeau în spatele măștilor. Pentru ei, nu conta cine câștigă. Haosul era jocul lor, și jocul era etern.

  Zerhar păși către tablă. Aripile lui acoperiră umbrele, carapacea încă ardea din crăpături. A privit piesele, le-a urmărit mutările, și pentru o clipă își aminti: așa își văzuse și el viața, o luptă fără sfârșit, fiecare victorie plătită cu sânge.

  Întinse gheara și mută un pion. Tabla se cutremură, vocile urlară. Mută o regină. Mută un nebun. Totul se zbătea, totul ardea, jocul își cerea tributul. Electorii chicotiră ca niște umbre mulțumite.

  Dar atunci Zerhar își opri mâna. Se uită la Scrisos, la chipul tânăr și frumos al fratelui său, și înțelese.

  – Jocurile acestea nu mai sunt ale mele.

  Piesele înghețară pentru o clipă, apoi se zbătură singure, ca niște insecte prinse într-o cutie. Tabla începu să se crape, iar piesele se prăvăliră dincolo de margini, transformându-se în stele negre care se răspândeau în necropolă. Zerhar își ridică aripile cât bolta.

  – Nebunia trebuie să stea. Haosul merge în lume. E vremea mea să fiu liber.

  Electorii zâmbiră satisfăcuți. Tabla se sfărâmă într-un nor de praf și lumină. Haosul se ridică din ea ca o furtună vie, pătrunzând în fiecare coloană, în fiecare os, și apoi ieși în lume.

  La suprafață, oamenii simțiră imediat: tobele băteau, flamurile se ridicau, iar războiul își lua locul firesc. Era războinicilor se întorsese. Vocile scheletelor urlau ca un cor sfâșiat. Electorii ridicară măștile spre el, fiecare cu un adevăr strâmb: ordinea rece, iluzia libertății, destinul sfârșitului. Dar nici una nu era destul. Zerhar simți cum carapacea îl ardea dinăuntru. Focul sacrificiului vechi se trezea din nou. Pentru o clipă, se văzu cu ochii fratelui său, nu un monstru, nu un paznic, ci omul care fusese.

  Se ridică în zbor, aripile lui lovind aerul și răspândind umbrele peste necropolă.

  – Am fost rege! tună el. Și acum voi fi focul care sparge lanțurile!

  Se prăvăli peste Inima gigantului. Carapacea se crăpă, și din trupul lui țâșni lumina arzătoare. Stâlpii se surpară, coloanele căzură în valuri de praf, iar Haosul urlă de bucurie, împrăștiindu-se ca o furtună. Scrisos își acoperi fața, dar nu înainte să vadă chipul lui Zerhar, eliberat din insecta uriașă, ars și luminos ca un astru. Pentru o clipă, fratele lui îi zâmbi.

  – Sunt liber.

  Apoi flăcările îl mistuiră, și ecoul vocii lui se contopi cu bătăile inimii. Necropola se prăbuși, iar peste lume se lăsă furtuna. În lumea de jos se lăsă tăcerea, acolo unde fusese scarabeul, rămase doar ecoul. Căci nu mai era vremea păzitorilor, era vremea războinicilor. Dar de data asta nu mai exista niciun scarabeu care să le oprească pasul.

  Scrisos, martorul vieții notă pe un perete prăbușit al necropolei: slavă ție, Scarabaeus Sacer,  povestea merge mai departe, cu bune, cu rele, cu speranța unei zile noi pline de pace, într-o lume pecetluită de război.