A patra greșeală

Înainte de a ieși, Luminara sărută pământul.

— Te voi călca. Te rog să mă ierți.

Apoi păși, atentă, să nu strivească pe nimeni. Magia o ținea la o palmă deasupra solului, dar prefera să fie precaută. Se îndreptă spre livadă, să-și culeagă ceva de mâncare. Crengile pomilor fructiferi se aplecară, cu ofrande coapte, proaspete, suculente, numai bune la început de zi. Acceptă un măr. Îl întinse izvorului, să-i clătească coaja, apoi îl luă înapoi, îi mulțumi pentru sacrificiu și-l mâncă în grabă.

Soarele era deja de-o palmă pe cer după ultima mușcătură. Trilul matinal al păsărilor era deja dublat de cel al gâzelor, în improvizații unice și spontane. Aerul răcoros se trăgea la umbră. Frunzele, debarasate de rouă, se desfăceau și se întindeau, pofticioase, în căutarea căldurii.

Luminara se îndreptă spre grădină, să facă puțină ordine.

— Haideți! Știți bine că n-aveți voie, începu ea să le admonesteze pe intruse. Doar legumele au voie aici. Restul, rădăcina la aer și poftiți dincolo de flori. Ușurel, câte una, să nu pățiți ceva.

Buruienile începură să iasă din pământ, câte una, timide și rușinate. Le plăcea aici. Pământul era mai proaspăt și mai hrănitor, destinația preferată a oricărei plante. Sanctuar, nu grădină. Își ridicară rădăcina principală ca pe o fustă, și porniră agale, pășind pe ramificațiile laterale, ascultând, fără tragere de inimă, bolboroselile Luminarei.

— Asta a fost prima greșeală, mai zise înainte să se îndepărteze.

Un tremur le cuprinsese pe toate, la auzul cuvintelor ei, de parcă se fi întețise vântul. Dar știau că e doar rezultatul fricii.

Luminara porni către grajduri. Pașii ei pluteau la aproape o palmă de pământ.

Ezită, pentru o clipă, și o luă către fântână, ca să-și ostoiască setea.

— Haide, îi zise ea cănii de pe margine, știi de ce sunt aici.

Aceasta își ridică toarta într-un salut, iar apoi se aruncă cu capul înainte în hău. Execută un plonjon perfect, iar când scoase capul din apă, ca de fiecare dată, rămasă cu gura căscată la vederea cerului înstelat. Apa începu să-i umple burdihanul, iar când ajunse aproape de buze, cana se avântă afară.

Luminara bău. Înghițituri mici. Rare. Savura fiecare moment al zilei. Se lăsa pradă tuturor trăirilor, oricât de mărunte. Hrană pentru suflet. Așa le numea. După ce termină, își privi chipul în oglinda apei și își netezi câteva cute cu o mângâiere încărcată de magie.

Cu pași mici, dar hotărâți, porni, din nou, către grajduri. Traversă ograda, fără a culca nici măcar un fir de iarbă, fără a strivi nicio gâză, talpa ei oprindu-se la puțin peste o jumătate de palmă de pământ. Din vârful dealului pe care-i era casa, putea vedea până departe. Spre miazăzi, nori albi pluteau pe albastrul cerului ca niște corăbii. Șopti câteva boscorodeli meșteșugite, învățate de la un solomonar pelerin, cu mulți ani în urmă, pentru a se asigura că niciunul dintre ei nu-i va bloca lumina soarelui.

Dinspre grajd se auzea zarvă mare. Grăbi pasul pentru a afla cât mai repede ce se întâmplă. Când să intre, o găină zbură afară, fără voia ei.

— Ce se întâmplă aici? izbucni Luminara, așezând găina la locul ei.

Se așternu liniștea. Oile se retrăseseră într-un colț. Vacile rămaseră pe loc, dar stăteau cu capul plecat. Găinile n-aveau creier. Nu înțeleseseră nimic, așa că stăteau impasibile în paie în jurul celei ce făcea ouă de aur. Pricoliciul privea undeva sub nasul lui, parcă rușinat. Murgul fermecat se trase în spate și încerca să ascundă ceva. Zmeul era în mijlocul tuturor, cu ochii bulbucați, roșu la chip și pumnii strânși.

— Se zbate ca un cocoș scăpat din coteț, ziseră găinile toate în cor, în timp ce arătau spre zmeu.

— Se leapădă de obște, de parcă nu ar fi din ogradă, adăugă murgul fermecat.

— Nu-și mai cunoaște turma, ziseră oile pe o singură voce.

— Gata, am înțeles. Spune, zmeul meu drag, ce te nemulțumește de vrei să pleci?

Acesta încă avea pumnii strânși, dar privirea Luminarei îl convinse să și-i desfacă. Își lipi palmele de piele, într-un gest împăciuitor, apoi își îndepărtă mâinile de corp și păși în față.

— Nu sunt animal. Locul meu nu e în grajd.

— Dragul meu, locul tău este unde te pun eu.

— Dar am fost om, ca tine. Nu mă leagă nimic de dobitoacele astea, încercă el din nou.

— Măgarule, se auziră toate animalele în cor, magice sau nu. Ești chiar măgar, i se adresară apoi direct.

— E adevărat. Uitați-vă la mine. Am două picioare, două mâini, cap, trunchi și gât, zise el în timp ce le arăta, pe măsură ce le enumera, la fel ca doamna noastră, concluzionă în timp ce arătă spre Luminara.

— Ți-am dat aripi…

— Mi-ai dat un blestem. Prefer să fiu iar om, decât să pot să zbor.

— Și puterea să îngropi un om în pământ până la brâu…

— Fă-mă slab și trimite-mă la mândra mea. Nu-mi doresc nimic din toate astea.

— Gata! Am auzit destul. Toată lumea în treaba lui.

Au încremenit. O pală de vânt rece prinse a adia în grajd, ridicând blana tuturor dobitoacelor. Aerul nu trebuia să se miște pentru a împrăștia frica între ele. Așteptau verdictul Luminarei.

— Poate ați uitat că existați doar datorită bunăvoinței mele. La dispoziția mea, pronunță ea pe silabe, pentru a întări mesajul. Așa că trăiți cum vă spun. Unde vă pun.

Le privea pe toate în ochi, măturând grajdul cu privirea, trecând de la unul la altul fără grabă, forțându-i să plece capul.

— A doua greșeală, pronunță, înainte să iasă.

La o mișcare subtilă de braț, dublat de șoaptele potrivite, aerul se răci și mai tare în grajd după ieșirea ei. Dobitoacele începură să tremure, involuntar, așa că se apropiară una de alta pentru a se încălzi.

— Nu e corect, zise o găină.

În clipa următoare se transformă în șarpe și deveni ținta tuturor. Murgul fermecat avu onoarea să fie cel care-i strivi capul.

Pașii Luminarei se îndepărtau, oprindu-se la jumătate de palmă deasupra pământului. De data asta se îndrepta către lac. Majoritatea ființelor ce-l populau erau tăcute, dar cele plutitoare știau să întâmpine ziua cu un entuziasm greu de egalat. Pe măsură ce se apropia, observă că pe jumătatea în care razele soarelui mângâiau apa se crease un strat subțire de abur. O mișcare de mână și trei bolboroseli meșteșugite trimiseră ceața să împrospăteze grădina de legume. Rațele terminaseră de numărat bobocii, fapt ce le permise micilor ștrengari să se apuce de năzbâtii. O familie de lebede își întindea aripile și le scutura de picoteala de peste noapte. În adâncuri, bancuri de pești profitaseră de prima lumină pentru a se hrăni, iar acum căutau liniștea ascunzătorilor.

— Haide, fă-ți treaba, încurajă ea undița.

Aceasta-și îngropă cârligul în pământ. Două secunde mai târziu îl scoase cu o râmă în el, iar apoi îl aruncă în lac. După câteva clipe prinse a mulina puternic și scoase victima din apă.

— Prost mai ești! Ești cel mai tăntălău pește din lac, zise Luminara către Peștișorul de Aur.

— Stăpână, e undița vrăjită, de aia mă tot prinde.

— Ești tu un pește fraier. Uneori am impresia că te lași prins, pește filantrop ce ești. Îți place să îndeplinești dorințe. Așa crezi că ajuți. Te știu eu pe tine. Prima dorință e să depui icre de aur în fiecare noapte cu lună plină și să te înmulțești. A doua este să poți îndeplini cele trei miracole o singură dată în viață. A treia e să-ți pierzi glasul după ce ți se termină magia. Să te văd acum cât mai ai chef să te lași prins.

Luminara râse, îl aruncă în apă și ceru un alt pește pentru prânz, așa că undița se execută. În timp ce se îndepărta, pașii îi pluteau la aproape o jumătate de palmă de pământ.

— A treia și ultima greșeală, șopti ea amenințător.

Când se apropie de veranda casei, cu peștele după ea, auzi un urlet teribil.

— M-ai călcat, stăpână bună. Mă doare, dar sunt onorat.

Rădașca dădu a merge mai departe, dar Luminara avea alte planuri.

— Am nevoie de coarnele tale, zise ea. Lasă-mi-le pe masă. Eu am treabă.

Gândacul porni agale pe ultimul său drum, în timp ce Luminara abandonă peștele și se îndreptă spre sat. Ceva se întâmplase, altfel nu rămânea ea așa repede fără magie.

Coborî dealul cu pași iuți. Ignoră roiurile de gâze ce o salutară. Nici stolul de vrăbii nu-l băgă în seamă. O familie de arici se ploconi în fața ei, dar, în mersul ei, strivi unul din pui și își continuă drumul, fără pic de remușcare.

Era o liniște stranie în jurul ei. Zumzetul obișnuit al satului nu se auzea. Vocile celor ce munceau câmpul, care se chemau, sau care își dădeau indicații, erau mute. Glasurile copiilor, de obicei obligați de părinți să se ocupe de treburile mai ușoare din ogradă, lipseau. Nimic nu era normal în această dimineață.

— M-am săturat. Dacă-i prind, i-am fript, își zise, stârnind un freamăt al pădurii.

Câteva clipe mai târziu, când coti pe drumul ce intra în sat, începură a se auzi zgomotele obișnuite ale muncii din grădini. Luminara își continuă drumul până ce ajunse între case. Oamenii aveau fețele buhăite, cu urme evidente de lipsă de somn și mahmureală, dar dădeau dovadă de o hotărâre de neclintit în a-și îndeplini sarcinile ce le reveneau. Pe măsură ce munca prinse avânt, magia Luminarei se refăcea.

Rămase în mijlocul lor până la jumătatea zilei. Aștepta un motiv să-și verse mânia pe cineva. Se rotea încet, cu mâinile în șold, privind când la unul, când la altul. Nimeni nu îndrăznea să se uite în direcția ei. Își dădeau sfaturi sau indicații. Câte unul mai arunca câte o glumă. Dar toate cuvintele ce le ieșeau din gură avea scopul de a ușura munca celor din jur.

Când își aminti că mâncase doar un măr și că o așteaptă un pește proaspăt prins, Luminara își descleștă fălcile și porni spre casă, cu pașii plutind la o palmă deasupra pământului.

— Voi veniți cu mine, zise ea către o ceapă și un cățel de usturoi, iar ei se executară.

În urma ei, răsuflau toți ușurați, dar în liniște, pentru a nu-i atrage mânia.

— A fost cât pe ce, a șoptit un puști la urechea tatălui său.

Luminara întoarse capul spre sat. Inimile se opriseră. Privi spre curtea puștiului. Apoi plecă.