Vânătorul de îngeri

După ce bău un pahar de rakî, în care çorba-bași1 îi strecura și nițel afion, pe muhafizul2
Büyükkarcı Yılmaz îl apucă sminteala de Hilal3 și ieși afară din baraca cazărmii, construită din
chirpici și acoperită cu stuf, cu mâinile proptite în șold, căutând un vrăjmaș căruia să-i arate cât este
de viteaz.
Chemarea la rugăciunea de noapte Isha, făcută de muezinul din vârful minaretului, și schimbarea
gărzilor trecuseră de ceva timp, o liniște desăvârșită plutind în aer, adormind chiar și vântul. Sub
lumina slabă a sfertului de lună, care arăta aproape ca cea de pe steagul Porții Sublime, se vedea
Tuna4, ca un șarpe de argint, care se răsucea de trei ori în fața Tulçi, neștiind încotro s-o apuce.
Dincolo de fluviu, pădurea Ceatalului5 arăta atât de întunecată încât ar fi speriat orice armată de
invadatori, începând cu moscoviții și terminând cu zaporojenii. De atâta liniște și pace, până și
caraulele care trebuiau să păzească cazaua sultanului trăgeau la aghioase prin cotloane ascunse,
încercând să se ferească de mușcăturile țânțarilor care veneau în valuri de la Dunăre, precum cetele
de razboyniki.
„Într-o asemenea conjunctură, cum coada lui șeytan să fii răsplătit pentru vitejie și să ajungi mare
vizir sau măcar un amărât de binbaşı!”, gândi și vorbi singur turcul, scărpinându-se sub fesul decolorat
de soare, semănând cu coaja unei bucăți de halva. Ridică privirea și văzu cum câțiva nori negri se
bulucesc peste astrul nopții, ca niște lupi flămânzi. Era suficient pentru muhafizul Büyükkarcı
Yılmaz să-l apuce damblaua! Era ca și cum o haită de lupi rusnaci ar fi atacat Sublima Poartă iar el,

1 Denumirea bucătarului unei unități militare otomane, responsabil cu prepararea ciorbei, principalul fel de
mâncare cazon; ciorbagiu, în traducere exactă.
2 Comandant de garnizoană, titlu în structurile armatei otomane din prima parte a secolului al XIX-lea.
3 Semilună, în limba turcă
4 Dunărea, în limba turcă.
5 Insula, care desparte fluviul în cele trei canale.

viteazul soldat al sultanului, stătea degeaba, scărpinându-se de purici. Se întoarse val-vârtej în baracă,
tropăind ca un taur apucat de strechea și înșfăcă singura pușcă care se mai afla în rastel, alături de
câteva flinte ruginite, cu patul ros de șoareci. Ciorbagiul Ötüken Neşriyatı, care moțăia pe o saltea
așezată jos, lângă patul de fier, pentru mai multă răcoare, deschise un ochi, zărindu-l pe comandantul
cazarmei, agitat ca un cal nărăvaș și se înjură în gând că se zgârcise la afion și picurase doar de două
ori din sticluța ce o ținea ascunsă sub cămașă.
―Ce-i, efendi, dau năvală moscoviți? întrebă plictisit, fără să deschidă și celălalt ochi.
―Siktir, çorba-bași! Au dat buzna norii negri ca lupii peste Hilal, mormăi plin de patimă și dorință
de luptă muhafizul Büyükkarcı Yılmaz.
―Așa?!, oftă ciorbagiul, ridicându-se anevoie de pe saltea. Trebuia să-l însoțească pe țicnitul de
muhafiz, care la ultimul acces de nebunie împușcase două vaci ale unui valah, stârnind un mare
scandal printre ghiauri. Pentru a nu știu câta oară se blestemă în gând pentru beția din tinerețe care îl
aruncase afară din medrese6, eșuând un amărât de çorba-bași într-o garnizoană de răcani la marginea
Imperiului, sub comanda unui ofițer care își pierdea mințile la văzul luminii lunii.
Ieșiți în fața barăcii cazărmii, a cărui gard fusese ars în zilele geroase ale iernii trecute, ochiul
deschis al ciorbagiului Ötüken Neşriyatı – pe cel de-al doilea îl ținea în continuare închis, ca să nu
alunge somnul de tot – se opri asupra puștii frânce a cărui oțel strălucea ca argintul în lumina lunii și
a stelelor, care nici nu avea nici cine știe ce putere, din cauza norilor negri care acopereau încet cerul.
Ofițerul turc ținti însă spre cer și fără să mai stea pe gânduri trase asupra norilor care amenințau să
înghită semiluna, care parcă devenise mai palidă ca de obicei. Fără să mai aștepte vreo clipă, sau să
dea vreo șansă lupilor cerești din abur negru să se împrăștie speriați de primul plumb tras spre ei,
muhafizul încărcă din nou, cu gesturi scurte și trase din nou asupra cerului, fără să se sinchisească
prea mult de luatul de țintă.
Din spatele unuia din nori, se desprinse o umbră albă, care se începu să coboare în cercuri mari,
din ce în ce mai strânse, ajungând în dreptul celor doi turci care o priveau cu gura căscată, dându-se
de-a berbeleacul, cu o pereche de aripi uriașe, albe, care doar zvâcneau încercând să se desfacă pentru
a zbura. Se prăbuși cu un bufnet înfundat la câțiva stânjeni distanță de muhafiz și ciorbagiu; o lebădă
uriașă, sau poate un cocor rătăcit din Delta Dunării. Cei doi se apropiară ezitând de corpul nemișcat,
din dreptul căruia perechea de aripi uriașe zăceau rășchirate, acoperind praful colinei peste care nu
mai plouase de-o vară întreagă.
Cea ce părea a fi pasăre era un om adevărat, cu aripi de pasăre!
―Așa ceva nu există!, mormăi çorba-bași Ötüken Neşriyatı, apropoindu-se și mai mult de arătarea
picată din cer, împușcată de diliul de muhafiz, care înțepenise de spaimă. În mintea bucătarului răsări

6 Școală superioară religioasă musulmană, echivalentul unui seminar teologic creștin.

ideea că ghiaurii de rusoi construiseră vre-un fel de mașinărie zburătoare pentru a ataca împărăția
sultanului. Arătarea căzută din cer nu era însă nici un fel de om obișnuit cu niscai mecanisme agățate
de umeri, ci un corp aproape omenesc, cu cap, mâini și picioare, acoperite cu solzi mari de pește, din
argint strălucitor. Aripile îi ieșeau direct din spate și-i aparțineau la fel ca restul corpului, făcându-l
să semene mai mult cu o pasăre-pește.
―Mai vine unul!, mai mult șopti muhafizul Büyükkarcı Yılmaz, rămas nemișcat cu gâtul strâmb
în timp ce o altă arătare apăruse de după nori, zburând în cercuri largi și părând că intenționează să
se îndepărteze de cei doi turci, dar când zări zburătorul prăbușit la picioarele lor, se răzgândi și începu
să planeze greoi, ca un vultur zaghen bătrân și rănit. Spre deosebire de primul zburător, care ajunsese
la picioarele celor doi, dându-se de-a berbeleacul, acesta atinse pământul cu picioarele lungi, precum
o pasăre din Delta Dunării care planează deasupra unui ghiol, oprindu-se după o alunecare prelungă.
În mod sigur rănit și el, atinse însă pământul uscat al colnicului pe vârful căruia tronau mai multe
mori de vânt, înțepenite de lipsa vântului, semănând la rândul lor cu niște păsări uriașe. Avea aripile
albe întinse doar pe jumătate, strâmbe, care îl obligară să alerge câțiva zeci de pași, până când se
prăbuși alături de primul zburător, încercând să-l atingă pentru a vedea dacă mai trăiește.
―Par a fi doi îngeri!, spuse çorba-bași Ötüken Neşriyatı, privind cu atenție aripile celor două
ființe, care ieșeau direct din omoplați, fără nici un fel de mașinării sau mecanisme. Efendi, sunt din
ce în ce mai convins că a-i împușcat doi îngeri! i se adresă bucătarul ofițerului, pe care nu-l avea deloc
la lingurică, cu bețiile și crizele lui de nebunie războinică.
Muhafizul Büyükkarcı Yılmaz începu să plângă.
―Mi-am împușcat îngerii!, reuși să articuleze, scâncind ca un copil. I-am omorât pe Raqib și Atid!
Voi rămâne ca un câine la porțile lumii de dincolo! Nici în iad nu voi fi primit după ce mi-am împușcat
îngerii însoțitori7!
Çorba-bașis se scăpină sub fesul tocit și decolorat, încercând să-și aducă aminte din timpul petrecut
în medrese, cum era treaba cu îngerii, până îl dăduseră afară din școală pentru beție și scandal într-o
tavernă grecească.
―Vorbești prostii, efendi! Kirâmen Kâtibîn8 sunt făcuți din lumină și stau ca niște umbre nevăzute
pe umerii noștri. Ăștia doi au venit de dincolo de nori, ca două păsări nemaivăzute. Cei drept bine
împușcați cu flinta dumitale, construită de infideli, de parcă pușcoacele noastre cu praf de pușcă și
fitil nu mai sunt bune! Eu cred că sunt doi îngeri ghiauri!, își dădu cu părerea ciorbagiul, uimindu-l
și mai tare pe muhafiz.

7 În credința musulmană, fiecare om are doi îngeri, Raqib și Atid, crescuți din lumină, care îi stau în
permanență pe umeri. Cel de pe umărul drept îi contabilizează faptele bune, iar cel de pe stângul pe cele rele.
8 Îngeri însoțitori, sau sfinții scribi, denumirea turcească a celor doi îngeri păzitori a fiecărui credincios
musulman.

―Asta înseamnă că am făcut o treabă bună că i-am împușcat, nu?!
―Altă prostie, efendi! Cum poți să crezi așa ceva? Îngerii nu sunt ca oamenii. Ai lor se înțeleg cu
ai noștri, și invers. Nu mai zic că de multe ori sunt aceiași! De exemplu Cebrail și Mikail, la ghiauri
sunt Garbiel și Mihail. Doar că ăștia mi se par mai deosebiți. Să nu fie doi din cei căzuți!
―Adică au căzut singuri din cer?!, întrebă muhafizul Büyükkarcı Yılmaz, încercând să scape de
vinovăție.
―Nu, efendi, tare mi-e teamă că ăștia doi sunt din neamul lui Tarthak9. Ia dă-te mai aproape să-i
miroși nițel! Cu toate că muhavizul băuse mai multe pahare de rakî, imediat îi simți pe cei doi îngeri-
demoni că miroseau a băutură. „…Cu o respirație urât mirositoare…” scria în sfintele cărți, cită
ciorbagiul minunându-se și el cum putea să-și mai aducă aminte atât de bine, după atâta vreme.
―Parcă trăsnesc a votcă, ca doi hatmani zaporojeni! strâmbă din nas ofițerul turc, obișnuit cu
băuturi levantine, amestecate cu anason, mastică sau sirop de trandafiri. Și zici că pe unul îl cheamă
Tarthak? Din ce neam?, devenind brusc curios, o poveste de vitejie începând să i se înfiripeze în
minte, care l-ar fi scăpat de beleaua celor două crime și l-ar fi transformat într-un adevărat erou.
―Cred că mai aproape de adevăr ar fi că cei doi sunt dintre slujitorii lui Tarthak, prințul celui de-
al optulea ordin al demonilor, cel al acuzatorilor și spionilor, enumeră ciorbagiul, cu precizia unui
deferdar, funcțiile demonilor întinși la picioarele lor.
―Bun și așa: demoni spioni! concluzionă ofițerul turc. Au vre-o legătură cu Maskva10, sau numai
cu lumea de dincolo de nori?
―Mai mult sau mai puțin. Vin din lumea mare a cerului infidelilor: a frâncilor, papistașilor,
moscoviților și câți mai sunt.
―Deci doi demoni spioni, moscoviți după damf, din regimentul unui oarecare Tarthak… își începu
povestea muhafizul Büyükkarcı Yılmaz, sigur pe el, fără nici o urmă de dileală, rakî sau afion… S-
au strecurat mișelește, în spatele a câțiva nori negri, venind de dincolo de Dunăre, din țara
moscoviților…
Povestea îi fu întreruptă de faptul că cele două corpuri începură să se topească cu iuțeală, ca două
bucăți de gheață sub un soare fierbinte.
―S-ar părea că stăpânul Tarthak își vrea slujitorii înapoi în lumea umbrelor!, spuse çorba-bași
Ötüken Neşriyatı, privind cum din cei doi zburători nu mai rămânea nici măcar o dâră în colbul

9 În unele scrieri religioase, Tarthak, sau Astaroth, este un înger căzut, un demon având alura unui om slab,
gol, cu aripi, brațe și picioare, acoperite cu solzi și pene.
10 Moscova

dealului. Doar aripile – o pereche ruptă în urma căzăturii și a doua perfect dreaptă, amețitor de mare
– au rămas întregi și neatinse.
―Nu putem face nimic?! Dovezile noastre se topesc ca untul pe foc!
Ciorbagiul mai apucă doar să întoarcă capul și să-l privească câteva clipe, mirat de comparația
tâmpită pe care o mormăise comandantul turc. Cele două corpuri dispăruseră la fel de repede de cum
apăruseră, în urma lor rămânând doar cele două perechi de aripi, cu penele de un alb strălucitor,
aproape fosforescent în lumina slabă a nopții.
―Ne-au lăsat amintire aripile…
―Minunat!, exclamă muhafizul beat de fericire și rakî. Acestea vor fi dovezile noastre ale prinderii
celor doi spioni moscoviți… mă rog, acționând sub comanda demonului Tarthak și sosiți în împărăția
sultanului în spatele unor nori negri. Chiar în noaptea aceasta voi scrie raportul către cancelaria
imperială a Înaltei Porți, cu toate detaliile extraordinarei întâmplări…
―Nu chiar cu toate amănunte, efendi! îl povățui ciorbagiul, privind lung către aripile și mai lungi.
―Mâine le împachetăm în pânză de velă, le sigilăm și le trimitem cu prima corabie care pleacă la
Constantinopol, însoțite de un curier care să le păzească ca pe ochii din cap. Poate chiar tu, çorba-
bași, care ai fost martor la cele două focuri de armă pe care le-am tras cu atâta măiestrie!
―Sincer, efendi, așa cum arată acum, seamănă mai mult cu două perechi de aripi de cocor. Doar
că sunt extraordinar de mari! Dar în Delta Dunării cresc tot felul de păsăroi, care de care mai mare și
nemaivăzut. Nu știu dacă vor fi prea mulți la Stambul care să dea crezare celor întâmplate în noaptea
aceasta, cu dovada unui pachet de pânză cu patru aripi.
Muhafizul Büyükkarcı Yılmaz simți cum tot entuziasmul care îl cuprinsese se spulberă la fel de
repede și, sminteala i se urcă la cap mai repede ca de obicei. Încărcă din nou pușca frâncă și ezită
câteva clipe dacă să tragă din nou asupra norilor negri ce înconjurau astrul nopții sau în çorba-bași,
care parcă începuse să semene cu demonul Tarthak, cu toate că habar nu avea cum arăta un djinn.