Copilul stelelor

Pe ușile salonului intră un copil. Nu avea ce căuta acolo.
Majoritatea celor care treceau pragul salonului erau așa-zișii băutori profesioniști,
cartoforii și pistolarii veniți de prin toate colțurile țării, dar nu numai. Damele de companie
respirau și ele aerul acela. Acolo, ele reprezentau ochiul vigilenței, dar atunci când copilul își
făcu apariția, apărarea lor era deja slăbită, fiind preocupate cu bărbații încinși de la băutură care
le pipăiau și le sorbeau din priviri. Așa țârul reuși să intre în salon, împingând ușile batante ale
salonului, dar nu până la capăt și le opri să nu se vânture atunci când trecu de ele. Nu trebuia
să fie atât de grijuliu. De când au fost montate la intrare au fost împinse în ambele părți de
nenumărate ori, fără să-i pese cuiva că se vor nenoroci balamalele, dar copilul nu voia să atragă
atenția.
Se strecură printre mușteriii care se hlizeau și se vânturau de colo-colo fără să fie atenți
pe unde calcă. Trecu pe lângă mesele unde se juca poker și blackjack, unde învingătorii,
pierzătorii și cei care asistau beau whiskey și cognac. Nu se știe de unde cunoștea salonul sau
dacă studiase planul de construcție al acest tip de clădire, destul de răspândită prin părțilea
acelea, dar se duse țintă în cămara unde cârciumarul își ținea cărnurile afumate și ţigările, dar
și butoaiele cu bere și sticlele cu alcool tare.
Închise ușa cămarei după el, își dădu gluga jos de pe cap și se ascunse într-un colț,
sperând ca ghinionul să-l ocolească. Dar după cum se știe în rândul celor care se joacă cu șansa,
ghinionul are propriul lui magnetism, fiind atras de cei aflați la capetele opuse ale aceluiași
spectru. Plăpânzii și inocenții pe de-o parte și aventurierii pe de alta. Copilul făcea parte din
prima categorie, cu mențiunea că dacă l-ai fi iscodit, ți-ai fi dat seama că în el zăcea potențialul
care l-ar fi aruncat de pe scara gradată a spectrului din care făcea parte. Dar până să treacă acel
prag, trebuia să treacă peste încurcătura în care intrase.
N-a durat mult și în salon intrară trei indivizi îmbrăcați în paltoane maro, prăfuite, semn
că străbătuseră întinderi mari din acea lume să ajungă acolo. Din păcate pentru ei, înălțimea
nu-i ajuta așa cum îl avantaja pe copil. Namilele care depășeau doi metri, cu pielea cianotică,
cu două fante amplasate în mijlocul feței, ținând loc de nas și care te duceau cu gândul la niște
incizii făcute de un bărbier-chirurg în salonul lui sau pe câmpurile de luptă, într-un cort
improvizat, blocau lumina soarelui. Zarva încetă. Veselia dispăru de pe chipurile oamenilor.
Damele se ridicaseră de pe genunchii clienților lor și fără să-i mai invite la etaj, în camerele
unde le înnăbușeau focul, fugiră pe scări.
Doar un pas au făcut străinii, cu unul mai mult decât le era permis pentru ca bărbații
rămași la locurile lor să se ridice în picioare și să scoată blasterele din tocurile prinse la brâu.
Namila aflată în raza de acțiune a armelor care ar fi căzut prima nu păru câtuși de puțin
impresionată. Își dădu jos pălăria cu boruri largi, lăsând vederii o chelie la fel de cianotică
precum restul feței. Se scarpină în creștet și vorbi într-o limbă pe care nimeni nu o înțelegea,
încă, dar pe care bărbații o recunoscuseră ca fiind limba oficială a Ligii Galactice a Ființelor
Inteligenţe. Pentru pământeni era o limbă extrem de grea. Laringele terian format doar din două
coarde vocale nu era capabil să scoată sunetele pe care un laringe binecuvântat cu șase coarde
le producea.
– Unde-i copilul? întrebă extraterestul, dar nimeni nu-i răspunse. Se aștepta ca nici unul
dintre oameni să-l înțeleagă, însă a fost surprins când a auzit vorba dulce a poporului său venind
dinspre bar.
– Nu-i nici un copil aici, îl lămuri barmanul utilizând un dispozitiv de traducere atunci
când era amplasat la nivelul gâtului, în apropierea laringelui și care tălmăcea în timp real
spusele sale. Locul ăsta nu-i pentru minori, după cum vezi. Îți pot oferi ție și prietenilor tăi
băutură și femei, dacă aveți cu ce să le încântați și dacă vor dori să coboare pentru că, după
cum vezi, le-ați cam speriat. Cu mai multe nu vă pot ajuta. Salonul meu funcționează după
legea pământeană și a Ligii, și nu găzduiește fugari sau ce-o fi copilul ăsta pe care-l căutați.
Extraterestrului puțin îi păsa de explicația cârciumarul. Știa că țârul se ascundea în salon
pentru că, înainte să fugă, i-a fost plantat un dispozitiv de urmărire care arăta, clar, că se afla
acolo. Scoase dispozitivul din buzunarul hainei, se apropie de bar și îl arătă barmanului.
– Ești mulțumit? Acum adu-l încoace, porunci namila.
– Nu e nici un copil aici. Și ia-ți dispozitivu’ din fața mea. Dacă aveam un fugar în salon
ți-l dădeam cu cea mai mare plăcere, dar nu am. Fetele mele, dacă l-ar fi văzut, mi-ar fi spus.
Acum tu nu faci altceva decât să îmi irosești timpul și să-mi sperii clienții.
– Nu par speriați, spuse extraterestrul arătând spre bărbații cu armele scoase. Tăcu
pentru o clipă, apoi se sprijini cu ambele mâini pe tăblia barului. Îmi place cum îți aperi salonul.
Cred că mulți oameni vin aici să… se-mbete și să fie satisfăcuți de ceea ce le oferi. Namila se
aplecă spre el. Ar fi păcat ca acest loc să pâțească ceva, la fel și ei.
– Mă ameninți jikkiule sau mă iei drept prost?
Cârciumarul se încruntă. Oamenii care-i luaseră la țintă pe extratereștri își dăduseră
seama, din felul cum bărbatul reacționase, că discuția pe care o purta era intensă, iar jikkiul nu
avea intenția să dea înapoi. Își potriviseră mai bine armele.
– De câte ori trebuie să-ți repet. Nu-e-nici-un-copil-aici! Vrei să-ți vorbesc mai rar să
mă înțelegi, să prindă drăcia asta de translator toate cuvintele?
Jikkiul zâmbi. Se întoarse spre ceilalți doi extraterești și râseră.
– Ce-i așa amuzant? întrebă barmanul.
– Acum văd de ce rasa voastră este atât de… faimoasă și atrăgătoare pentru celelalte
nații ale Ligii. Sunteți irascibili și vă înfierbântați ușor. Pe de altă parte reușiți să faceți progrese
tehnologice rapid, în ciuda firii voastre animalice și autodistructive.
– Ha! Nu uita că știm să ne și distrăm, glumi încercând să mai destindă atmosfera. Lucru
pe care ar trebui să-l învățați de la noi, nu să deranjați oamenii acestui loc.
– Să-l învățăm de la voi? se miră jikkiul. Poate ar trebui să ne faceți o vizită pe Jikki,
planeta noastră. Acolo ați cunoaște vânătoarea de uelki la ecuator, luptele până la sânge în
arenele Lordului Hadzi, iar limbile voastre ar cunoaște gustul unor băuturi mult mai bune decât
poșirca asta pe care-o numiți tărie.
Vânătorul luă un pahar plin de pe tejghea și-l vărsă pe jos. Bărbații din salon nu trebuiau
să cunoască limba extraterestrului să-și dea seama că prin gestul lui, îl nesocotise pe cârciumar.
De aici se puteau întâmpla două lucruri. Jikkiul și amicii lui renunțau la căutări sau își
duceau misiunea la capăt prinzând copilul. Dar bineînțeles, succesul misiunii era singura
variantă acceptabilă. Doar călătoriseră ani lumină, iar întoarcerea acasă, fără plod, ar fi
însemnat un eșec de proporții. Pe planeta lor ar fi fost pedepsiți cu închisoarea sau omorâți, în
funcție de cât de importantă era misiunea ce le-a fost desemnată. La rândul său, cârciumarul se
simți vexat. Fără să spună ceva în limba lui sau a celui din fața sa, privi spre pistolarii care nu-
i slăbiseră din cătare pe extratereștri și care nu băgaseră de seamă semnalul său, dar mușteriii
da. Bărbatul își aranjă vesta, își desfăcu nasturele de la gât și duse o mână sub tejghea. Spuse
prin intermediul translatorului următoarele:
– Poate că aveți dreptate, poate că nu. Suntem două specii diferite, cu gusturi și obiceiuri
străine celuilalt. Era culmea să ne înțelegem de la început.
– Asta înseamnă că nu ni-l dați pe copil?
Bărbatul se încruntă, bătu în masă cu pumnul și-i spuse fără să folosească translatorul:
– Nu am nimic să vă dau, idioților.
În cămara ticsită, copilul aștepta ca timpul să treacă, iar triada de vânători-recuperatori
de pe Jikki să dispară. Își făcea scenarii de toate felurile. Ce se va-ntâmpla dacă va fi prins sau
dacă va scăpa. Unde se va duce după aceea și așa mai departe. Copilul își frământa mâinile și-
i era foame. Se gândea că proprietarul salonului nu s-ar fi supărat dacă lua o bucată de carne
afumată și un deget de alcool să o înghită mai ușor. Oricum ficatul său sau mai bine zis, uzina
enzimatică a organismului său nu ar fi avut nici o problemă să proceseze tăria. Dar când se
ridică de pe vine să caute de mâncare auzi o împușcătură, apoi mai multe, răcnetele oamenilor
din salon și sunetul meselor răsturnate.
Își astupă urechile să oprească partitura grotească a blasterelor. Deși el niciodată nu a
pus mâna pe o armă și nu a apăsatpe vreun trăgaci, nu a ștrangulat gărzi sau oameni fără apărare
să se facă scăpat, sângele pământenilor era pe mâinile lui, fie că voia, fie că nu.
Când ultimul foc a fost tras, copilul gemu un pic cam tare. Era o combinație între
dorinața de a plânge și un oftat. Își luă mâinile de la urechi și se șterse cu dosul palmei sub
fantele nazale. Se întrebă dacă era bine să iasă din ascunzătoare sau să mai aștepte, însă planul
îi fu spulberat când ușa cămarei se deschise. Era cârciumarul, stând în lumina de afară, pătat
de sângele albastru-cenușiu al extratereștrilor. Din spatele lui se iviră doi bărbați, doi
supraviețuitori ai masacrului care-și beleau ochii la copil. Cârciumarul oftă. Blestemații de
recuperatori avuseseră dreptate, iar auzul său nu-l înșelase în privința sunetului straniu venind
dinspre cămară. Acum, din păcate, era prea târziu să mai aibă regrete. După ce-i încredință
blasterul unuia dintre pistolari, îi vorbi copilului folosindu-se de translatorul dual.
– Poți ieși acum. Vânătorii nu mai sunt.
Bărbatul se dădu din cadrul ușii și-l invită pe copil să iasă. Speriat, copilul se ridică și
păși afară. Întâi scoase capul și se uită în jur. Întreg salonul era dat peste cap. Scaunele erau
rupte și mesele răsturnate, morții erau peste tot, întinși de-a lungul și de-a latul încăperii. Chiar
și pe scara care ducea la etaj se aflau doi oameni, unul zăcea pe trepte, celălalt atârna ca un
ornament festiv peste balustradă. Copilul se îndepărtă de barman câțiva pași.
Undeva în centrul salonului, protejându-și spatele chiar și în moarte, vânătorii zăceau
într-o formațiune triunghiulară. Sângele lor albastru formase o băltoacă generoasă, iar acolo
unde se amestecase cu cel uman devenise negru.
– De ce te urmăreau? întrebă cârciumarul.
– Am fugit de acasă, spuse copilul fără ezitare.
– De pe Jikki?
– Da.
– Ai făcut ceva rău sau regulile speciei tale pur și simplu nu acceptă rebeliunea
infantilă? Urmau să te pedepsească, așa-i?
– Nu suntem atât de rigizi pe cât crezi. Iar pedeapsa este pentru plebei.
– Ce înseamnă asta?
Copilul se uită la el fără să-l judece.
– Sunt prințul lor, spuse arătând spre vânătorii morți. Tu și oamenii tăi m-ați salvat.
Bărbatul amuțise pentru o clipă, apoi spuse:
– N-ași numi poligonul ăsta de tragere salvarea ta. Mi-am protejat onoarea de cârciumar
și nimic mai mult. Ei au spus că ești aici, dar nu i-am crezut. Poate c-ar fi trebuit să-i las să te
caute. Copilului i se făcuse frică. Dacă bărbatul și pistolarii lui supraviețuiseră vânătorilor, era
posibil să fie prins și vândut celor care îl caută. Dar suprinzător, pământeanul nu-i voia răul.
Spuse: Acum e acum și ce-a fost, a fost. Nu mai putem da timpul înapoi, deși nu e exclus ca
specia ta să aibă un asemenea dispozitiv.
Copilul zâmbi.
– Din păcate specia mea nu poate călători înapoi în timp. Putem călători repede și pe
distanțe mari. Putem inventa tehnologii pe care voi le-ați socoti, chiar și acum, unelte magice.
Dar nu, nu suntem atât de avansați. Alții însă pot face lucruri de genul ăsta. De ei să te ferești.
Pentru o secundă, cârciumarul căzu pe gânduri asupra cuvântului „alții“. Simpla idee
că undeva, în univers, se afla o specie mai avansată decât temerarii jikkieni, îi făcea pielea de
găină. Bine că pentru moment trebuia să se ocupe doar de țârul din fața lui.
– Cum te cheamă? îl întrebă pe micul prinț.
– Makkinus Kahji Tekki-ja. Prietenii îmi spun Makki.
– Makki. Eu sunt John.? Acum că am făcut cunoștință, îmi poți spune de ce ai fugit de
acasă?
– Nu-ți pot spune.
– Bine. John se resemnă. Nu trebuie să-mi spui nimic. Bărbatul se scărpină sun nas. Dar
cred că ai putea face ceva pentru mine fiindcă te-am salvat.
– Ce anume?
– Păi, dacă tot suntem băgați în rahatul ăsta până-n gât, zic să dăm față salonului. John
îndepărtă translatorul de la gât. Voi doi, plecați să aduceți ajutoare. Să luăm morții de aici și
să-i îngropăm cum se cuvine.
– Chiar și pe vânători? întrebă unul dintre pistolari.
– Nu suntem animale. Duceți-vă.
Și bărbații se duseră.
Copilul încă se mai gândea la ce spuse John. De parcă bărbatului nu-i păsa de
consecințele viitoare.
– Nu te temi că vei păți ceva? Alți vânători vor veni după mine.
– Păi, bunicul meu avea o vorbă: „Teama-i arma sinucigașului. E ca un cuțit pe care-l
ții ascuns într-un cufăr ușor de deschis“. Bărbatul ridică un scaun și împinse unul dintre morți
cu piciorul să-și facă loc să treacă. Nu știi când te poți înjunghia cu el. Asta se-ntâmplă când îți
este frică. Devii irațional și faci greșeli. Iar în momentul ăsta am pe cap un prinț venit din altă
lume și nu orice prinț. Prințul unei specii care nu știe să se distreze. Sunteți tare serioși și nu
renunțați ușor. Deci da, mă tem pentru viața mea, dar mai mult mă tem pentru salonul ăsta,
dacă nu am grijă de el. E moștenire de familie. Și, bineînțeles, să am grijă de tine.
Copilul părea emoționat. Nu știa ce să mai creadă. A auzit multe lucruri despre
pământeni. Că pot fi răi, ingenioși, creativi, dar și buni la suflet. Când fugise de acasă alesese
a treia planetă de la Soare datorită acestor trăsături. O specie atât de spumoasă făcea din oameni
candidații perfecți pentru a ține piept stricteții și determinării jikkiene. Copilul știa că oricât de
mult s-ar fi bazat supușii lui pe tehnologie, ea tot va ceda în fața imprevizibilului.
Bărbatul îl rugă pe Makki să-l ajute să ridice o masă și să arunce afară bucățile mari de
lemn care nu mai puteau fi folosite. Îi încredință o mătură și un făraș, dar și un mop și o căldare
să curețe cioburile din spatele tejghelei și să spele tăria vărsată. De morți se va ocupa chiar el,
când vor reveni pistolarii pe care-i trimise după ajutoare.