Distrugătorul

Regulile, oh, regulile, erau foarte importante pentru El. Nu puteau fi încălcate, sub nicio formă,
nu puteau fi nici măcar discutate. Ura să explice, ura să spună iar și iar de ce existau, și de ce nu
puteau fi încălcate. Contrar tuturor vorbelor care circulau despre El, nu îi plăcea să țină teorie,
dar insista să spună mereu același lucru, Echilibrul era singurul care putea salva lumea și de fapt
asta făcea, dintotdeauna. Echilibrul.
Ar fi vrut să fi fost El soluția, salvatorul și speranța, așa cum se spunea, așa cum se credea, dar
în realitate era departe de așa ceva. Omenirea nu pricepea. Totul era despre Echilibru, iar el se
menținea cu reguli, doar așa. Oamenii aveau libertatea de a alege, din păcate pentru ei.
Oamenii erau ciudați și încăpățânați, oglinda perfectă a zeilor, doar că erau alergați de Moarte.
Ce mizerie! El nu-i putea ajuta, chiar dacă ei își petreceau atât de mult din timpul lor prețios
rugându-se să o facă. Până la urmă era despre ei, despre alegerile lor, iar El nu avea voie să le
șoptească nimic, nu avea voie să le răspundă, pentru că altfel lumea s-ar fi năruit într-o clipită.
Tot ce se întâmplă, s-a mai întâmplat cândva, deci știa prea bine ce și cum.
Ultima lui intervenție adusese după sine un război cumplit, în ceruri și pe pământ. Ce-i sus, este
și jos, regula de aur! Armistițiul îl costase prea mult, mult prea mult. Bijuteria creației sale
prețioase avea acum un alt stăpân. Învățase din asta. Putea să arate calea, o făcea în fel și chip,
dar nu avea voie să o numească, nu avea voie să vorbească clar.
– Netoților! Eu vă arăt calea, iar voi vă împiedicați în deget!
Striga de multe ori către ei, dar nu auzeau. Degetul Lui îi fascina peste măsură. Puterea aflată în
vârful arătătorului său îi dădea pe spate și asta îi făcea surzi la vorbele Lui. Calea pe care o arăta
se risipea acoperită de nimicuri.
Se găsea prins în capcana propriei creații și nu găsea nicio ieșire, puterea din El îi șoptea
neîncetat la ureche, era momentul să-i distrugă. Dar nu mai voia, o făcuse deja de prea multe ori
și ca să fie sincer, îl duruse mai tare decât era pregătit să recunoască față de sine însuși.
– Le-am dat cel mai prețios dar, le-am oferit pacea mea și ei nu vor decât războiul! Îl durea să
recunoască asta, dar îl durea să se gândească că și în El se găsea această parte întunecată. Pacea,
ajunsese greu la ea, cu atât de multe sacrificii.
Stătea și îi privea neîncetat, aștepta. Într-o zi totul se va răsturna din nou. Din păcate orice
schimbare trebuia să plece de la ei. Iar El căuta, asculta, îi mângâia cu răbdare, așteptând
momentul unei sclipiri.
Gura lumii începuse să spună că pe pământ umblă un rege, tinerel, dar înțelept așa de fel. Mai
fuseseră și alții, dar… nu voia să-și aducă aminte. Dar regele acesta era diferit, știa sigur, pentru
că era bun și credincios, unic și valoros. Avea un viitor strălucit, așa încât lumina lui se vedea
până în ceruri. Dar era căpos, era, ah! Îl privea și înțelegea, după chipul și asemănarea sa! Dar
nu-i nimic, pentru că ridicase degetul și îi arătase calea.
Regelui îi intrase în cap că avea ceva de demonstrat și pentru asta simțea nevoia să învingă un
alt conducător care-i tăiase calea, care era rău și nemilos. Adică avea să facă și să desfacă și nu
avea să se oprească. Asta însemna că drumul către calea pe care i-o arătase El avea să se umple
de sânge, de lacrimi, de tumult și de durere.
Se gândea și se răzgândea. Cum ar fi fost ca numai de data asta să întindă mâna, nu doar
degetul? Știa că regele avea să se roage, știa! Iar el avea să-l încurajeze, avea să-i șoptească, avea
să-i împlinească rugămințile. Doar de data asta.
El avea nevoie de un erou și se pare că era pe cale să-l primească, căci regele lui preferat fusese
atacat. Da, da, avea să se apere și bineînțeles avea să se roage. Deja putea să vadă, rugăciunile lui
aveau să-i sune în urechi precum un cânt mirific. Era nerăbdător și bătea din picior.
– Haide, sunt aici pentru tine, vei fi eroul de care o lume întreagă are nevoie. Roagă-te și îți voi fi
alături!
În mijlocul bătăliei, pe câmpul plin de urlete și de neliniște, regele își scoase coroana și se așeză
în genunchi. Simțea puterea care îi dădea târcoale, auzea șoaptele din înaltul cerului. Știa că este
văzut, știa că nu este singur, credința îi urla nebună în suflet.
– Dă-mi Doamne foc și distrugere, puterea de a-mi nimici dușmanii! Aruncă peste ei furia
focului tău!
Rugăciunea lui s-a ridicat până la El. Dar să nu uităm, ce-i sus, este și jos, întotdeauna. Și atunci
demonul focului a zâmbit. Regele a ieșit învingător, iar imaginea câmpiei negre și a mirosului de
ars nu avea să-l mai părăsească niciodată. Flăcările și-au găsit casa în ochii lui, dacă îl priveai cu
atenție le puteai observa dansul necontenit.
El a știut atunci că făcuse o greșeală, îi era clar, regele căzuse într-o capcană. Dar nu avea să se
lase păgubaș. Nu, nu de data asta! Avea încredere în sufletul eroului său, era bun, era drept și
avea să deschidă ochii într-o bună zi, avea să înțeleagă că ajutorul pe care îl primise și care nu
avea să se oprească, nu venea din partea Lui, nu vai! Și atunci regele avea să aleagă.
Totuși ceva nu era așa cum trebuie, pentru că de atunci regele se făcuse nevăzut, pur și simplu
dispăruse din fața Lui, ceea ce nu era un semn prea bun. Auzise doar câteva zvonuri împrăștiate.
Se povestea prin lume că regele se îndrăgostise și acum își petrecea tot timpul alături de ea. Din
castelul lor nu mai ieșeau decât atunci când plecau la luptă. Regele devenea tot mai faimos, mai
puternic, atât de chipeș încât nu puteai să încetezi să îl privești. Și ca să vezi ce chestie, regele nu
mai putea fi învins.
Regele cucerea, în urma lui rămâneau numai dâre de sânge și de cenușă, iar apoi se făcea
nevăzut. Lumea se temea de el și de armatele lui îngrozitoare. Regina lui venea cu el pe câmpul
de luptă. Stătea ore în șir și privea măcelul care se desfășura în fața ei. Nu prea vorbea, iar pe fața
ei nu reușea nimeni să citească nimic. Despre ea se spunea că este frumoasă. Poate prea
frumoasă. Îngrozitor de frumoasă. În realitate, lumea se temea de ea.
De fiecare dată, înainte de luptă, regele îngenunchea și se ruga.
– Dă-mi Doamne foc și distrugere, puterea de a-mi nimici dușmanii!
Și atunci pe marginea gurii ei apărea un zâmbet. Mititel, e drept, aproape că nu-l puteai vedea,
dar era acolo. După lupte se retrăgeau, într-un castel pe care doar ei doi îl știau. Lumea vuia de
vorbe și de bârfe, ce făcea regele acolo? Dar mai ales, mai ales, ce făcea regina lui? De unde
apăruse, căci nimeni nu o cunoștea.
Aflase El ce se întâmpla, bineînțeles că aflase! Până la urmă adevărurile se deschideau în fața
Lui. Se gândise bine la ce urma să facă, poate era momentul să renunțe, dar nu mai voia să facă
asta. Prea mulți eroi pierduți, prea multe suflete sacrificate într-o bătălie care nu le aparținuse
niciodată.
Și de data asta înțelesese altceva și anume faptul că pe rege, El fusese cel care îl atrăsese în
această bătălie, El pusese degetul unde nu îi era locul și asta îl făcuse pe bietul om vizibil și
pentru alții. În continuare credea în lumina care strălucea în sufletul lui, credea că într-o zi avea
să se trezească. Sau nu credea, ci spera. Oh! Începea să înțeleagă ce putere avea Speranța, de ce
era atât de importantă și de năucitoare.
Dar înțelegea că nu cu regele trebuie să stea de povești, înțelegea cine se juca în spatele eroului
său iubit și de data asta nu avea să tacă, nu avea să se retragă.
– Nu te deranjează faptul că el se roagă la mine? Nu te râcâie pe interiorul tău putrezit? Hm?
Ea îi zâmbi. Era frumoasă, dar bineînțeles că era frumoasă, toți erau!
– Dar pe tine? Pe tine nu te râcâie faptul că unul dintre campionii tăi, dintre eroii tăi, crede că
puterea de a vărsa sânge, de a arde oameni, vine de la tine? Asta înțelege despre tine, așa cred
toți, că asta vrei, că așa te slujesc. Pe mine nu mă deranjează a cui nume îl rostesc ei, pentru că în
final sufletele lor îmi vor aparține, știi?
El a plâns atunci, pentru că lecția Lui de viață era pacea.
– Ce vrei cu el?
Demonul se ridică în picioare și păși spre El. Mirosul ei era amețitor, frumusețea ei făcea lumea
să se clatine, câtă puterea avea sub tălpile micuțe, incredibil! Își întinse degetele lungi și subțiri
către fața Lui și o mângâie ușor.
– Ai încălcat regulile, să nu crezi că toate trec neobservate, doar pentru că vin de la tine. Dar nu-
ți face griji, el te iubește în continuare, îți mulțumește și se roagă de multe ori pe zi, dar noaptea
se roagă la mine, eu îi încălzesc patul, corpul și sângele, iar la final îmi strigă însetat numele. Așa
este mersul lucrurilor. Să nu uiți că aici, pe pământ, împărat este Diavolul!
– Da, am încălcat regulile, știu, dar nu am să renunț de astă dată, să fie clar! Până la urmă va
vedea lumina, sufletul lui își va găsi calea spre mine. Nu trebuie să-l ții prizonier ca să plătească
pentru greșelile mele!
Demonul sorbi o gură din cupă și privi către flăcările care se jucau prin șemineu.
– Nu e prizonier, este liber să aleagă.
– Bun atunci. Când va sosi clipa îl voi judeca și vom vedea ce se va alege de sufletul lui. Dar eu
cred că vei avea parte de o mare surpriză, pentru că va înțelege, până la urmă va înțelege, iar eu îi
voi da iertarea pe care o va căuta.
– Când va muri, eu îl voi arde, iar sufletul lui se va topi în brațele mele. Nu va căuta iertarea,
pentru că a găsit deja în mine calea.
– Lupta asta este între noi, el nu a făcut altceva decât să-mi îndeplinească dorința, s-a rugat, așa
cum mi-am dorit.
Demonul se uită la El cu privirea senină.
– Iar Tu i-ai îndeplinit dorința, nu-i așa? Dă-mi Doamne foc și distrugere, puterea de a-mi nimici
dușmanii!
Și demonul focului a râs, căci distrugerea era lecția ei de viață.