Traducătorul

În Mediaș, un oraș din inima Transilvaniei, pe strada Târnavei, un copil și-a făcut bici dintr-o
creangă vie de măr și o bucată lunguiață de piele șterpelită din atelierul de croitorie al bunicii.
Nimic impresionant. A legat pielea de unul dintre capetele lemnului tânăr, puțin după cicatricea
rămasă în urma ruperii unei crenguțe. Apoi a început dansul. Trupul său fraged și deșirat imita
mișcări de arte marțiale, exersând o kata doar de el știută. Sărea. Fanda. Fenta. Para. Când era
pregătit, lovea cu mișcări scurte. În tot acest balet haotic a descoperit tainele biciului, învățând
să-l folosească fără să se rănească. Pașii săi mici acopereau curtea, de la gardul vecinului din
stânga, până la cel din dreapta. De la cuștile cu nutrii de lângă drum și până la casă, valsa printre
închipuiri malefice, gata să-l răpună, având grijă să nu se abată de pe cărările grădinii cu flori,
pentru a nu-și supăra mama. Mișcările îi erau ezitante, dar în mintea sa era puternic și loviturile
sale cauzatoare de moarte doborau adversarii fără milă.
Este de-a dreptul ridicol să ucizi un animal doar pentru cornul său. Unele culturi asiatice cred că
poate vindeca boli, precum cancerul, însă utilitatea sa cea mai mare este în artă, cornul
rinocerului valorând mai mult decât greutatea sa în aur. Cu multe luni în urmă, sătui de viața de
la periferia străzii principale, Morupu Mmola, trei prieteni, Nkosi, Bonolo și Amogelang au decis
să plece din Ofcolaco, un sătuc din regiunea Limpopo, situată în nord-estul Africii de Sud. Având
rădăcinile adânc înfipte în tsonga, venda și sotho, trei dintre cele mai mari grupuri etnice din
zonă, ei s-au oferit voluntari în gărzile care păzeau de braconieri acest animal nedreptățit. Au
studiat toate sălbăticiunile care trăiau în arealul rinocerului, învățând să folosească arma şi cum
să se apere sau să le vâneze. Au citit despre flora regiunii, dorind să le mănânce doar pe cele
comestibile, pentru a avea trupul hrănit și mintea ascuțită. Nu în ultimul rând, au explorat și
analizat viața insectelor locului și cum să se ferească de ele. Abia apoi și-au început adevărata
misiune, hoinărind alături de Fatu.
Aproape de capătul străzii Seethangoli-Puthige-Perla, un mix de trei străzi, lipite una de alta, s-a
născut singurul om care a încercat să schimbe lumea. Seethangoli, sat din districtul Kasaragod,
parte a regiunii Kerala, din sud-estul Indiei, se află între orașele Kasaragod și Uppala, fapt care l-
a obligat pe micuțul Nellikuunnu Rajagopalan, Raj, pe scurt, să facă naveta între ele pentru a-și
primi educația. Dincolo de toată învățătura școlii, micuțul Raj a fost mereu mai pasionat de
lucrurile care se întâmplau în jurul său, mai ales cele observate în drumul înspre sau dinspre
școală. Vietăți de diferite dimensiuni puteau fi văzute, încântând ochii turiștilor. În schimb,
dincolo de bucuria vizuală, Raj încerca să înțeleagă de unde vin, încotro se îndreaptă și ce le-a
determinat să facă această călătorie. Când vine vorba de animale, răspunsurile posibile sunt
variațiuni în jurul nevoilor primare. Până să găsească excepția de la regulă a reușit să termine
școala și să-și găsească de lucru, ca ghid turistic, la o agenție de turism din Kasaragod, care
organiza tururi între Templul Malla Shree Durgaparameshwari, Fortul Bekal și templele din zona
Kodoth.
Între Balneário Do boia, bar de pe Estr. Dezenove de Abril, și centrul orașului Uarini, din
Amazonas, se întindeau vreo nouă km de junglă luxuriantă populată cu primate, șerpi, specii
exotice de păsări și insecte, ca să nu zic nimic despre ce se ascunde sub suprafața apelor. Gilmar
Chota parcurge distanța dintre bar și centru de șase ori pe săptămână. În calitate de trecător a
văzut multe pe acest drum, iar în calitate de barman la Balneário Do boia a auzit și mai multe.
Când venea vorba de viața localnicilor, cele mai multe subiecte de discuție de la mese erau
despre insecte, dar cele mai incitante aveau un alt personaj, jaguarul. Prezent în majoritatea
poveștilor locale, deși poate părea cea mai periculoasă sălbăticiune, el se ascunde de om, afectat
fiind de anii în care i-au fost vânați strămoșii. Paradoxul celor care treceau pragul barului, când
venea vorba de jaguari, era ca toți își doreau să întâlnească un jaguar, dar nimeni nu-și dorea să
întâlnească un jaguar.
Toate cele patru radiografii au două personaje comune: omul și musca, insecta care, neobosită, se
plimbă nestingherită de pe lepădături pe mâncare, având grijă ca, în drumul său, să colecteze și
să împrăștie toate bolile pe care le poate transmite. Omul, în schimb, deși a fost construit să
rezolve probleme, preferă să se aplece asupra acelora care vin însoțite de gânduri și visuri
frumoase, aducătoare de abundență. Nu dau doi bani pe muște și ce-ar avea ele de zis.
În Mediaș sunt vânate cu biciul de-un copil și atrase în tot felul de capcane lipicioase de restul
oamenilor. În Limpopo și Uarini oamenii au învățat să trăiască ignorându-le. Oricum, la cât sunt
de multe, lupta cu ele ar fi o cauză pierdută. Din regiunea orașului Kasaragod, localitatea în care-
și avea sediul agenția de turism la care lucra Raj, pare a veni singura excepție de la regulă,
deoarece Raj era singurul om interesat de activitatea muștelor mai mult decât cum să scape de
ele.
Vorbărețe, bâzâindu-și cuvintele în jurul capetelor noastre, muștele au încercat mereu să
comunice cu noi. Prima dată pentru a se prezenta pe ele însele și pe cei care le-au trimis, iar apoi
pentru a ne convinge să ne schimbăm viața.
De când au aterizat pe Pământ, sistemul solar a intrat în cea de a doua rotație în jurul găurii negre
din centrul Căii Lactee, Sagittarius A*, așa că au văzut multe de-a lungul timpului. Aterizat –
poate că e prea mult spus – ținând cont că nu zburau și nici nu pilotau. Un cuib de ouă de muște
ascuns într-un meteorit a rămas intact după ce acesta a fost prăbușit intenționat pe Pământ,
aducând la lumină prima vietate care nu a evoluat datorită abiogenezei terestre, fiind născută și
dezvoltată în afara planetei. Deși cu o viață de doar câteva zeci de zile, memoria lor avea acces la
cantități imense de informație. Cum? Ar fi întrebarea logică, deoarece proporția dintre
dimensiunea corpului și creierului ei duc înspre concluzia că e o ființă cel mult proastă. Acest
lucru e adevărat, dar aici a intervenit Raj.
Muștele nu trăiesc în comunități de zeci, sute sau mii de indivizi, ele împrăștiindu-se oriunde văd
cu ochii. În schimb, chiar dacă duc o viață solitară, fiecare specimen este în orice moment
conectat la grup, la cei care le-au trimis, la memoria lor colectivă, căutând, citind, actualizând și
adăugând informație în timp real.
Fără a avea un sistem olfactiv așa cum îl cunoaștem noi la mamifere, muștele depășesc cu mult
performanțele unor carnivore. Folosindu-se de această informație, Raj a creat un aparat plin de
stimuli olfactivi puternici, pe placul muștelor. A calibrat emisia acestor mirosuri, construind un
catalog de reacții, pe baza căruia, mai târziu, a dezvoltat primul dicționar de vorbire om-muscă,
numit traducătorul.
Raj a lucrat singur la dezvoltarea traducătorului. Pe parcursul primelor dialoguri purtate a învăţat
de la ele despre proveniența lor extraterestră și memoria colectivă.
În clipa în care a ieșit în comunitatea științifică a fost considerat excentric. Insuccesul i s-a
datorat fricii celor din jur de a arăta și cea mai mică fărâmă de interes unor asemenea ipoteze.
Cum adică să comunici cu muștele? Cum să aibă ele acces la o memorie colectivă extraterestră?
Cum să știe ele mai multe decât noi? Doar apropierea de o asemenea ideea îți putea păta
renumele într-atât de tare încât să-ți dorești ieșirea din scenă. Și asta mai ales că muștele se
declarau ambasadorii unei rase extraterestre. Glumă proastă.
Fire ambițioasă, Raj nu s-a dat bătut, așa că a decis să pornească de jos în sus, de la omul de
rând. În mai puțin de doi ani tururile sale ghidate au ajuns să fie cunoscute datorită unei
experiențe inedite în întreaga lume – vizita la ferma cu muște care-ți răspundeau la orice
întrebare despre natură și înțelegerea naturii.
Pentru a combate argumentele scepticilor, a lucrat mereu la traducător, aducându-l la o formă de
o simplitate și transparență la care nu a ajuns nicio altă mașinărie niciodată.
Reacțiile la primirea răspunsurilor puteau fi clasificate în trei mari categorii. Clasica validare,
pentru întrebările al căror răspuns era cunoscut. Pentru cele al căror răspuns nu era cunoscut
reacția era împărțită între diferite doze de scepticism şi curiozitate, iar pentru întrebările al căror
răspuns îl cunoșteam, dar era greșit, aflarea adevărului de la muște genera reacții adverse:
– Hahaha.
– Hai că-i făcătură.
– Aparatu’ lu’ pește le scoate din burtă.
Vizitatorii se învârteau în jurul traducătorului pentru a găsi elementul care să trădeze
proveniența lui și a răspunsurilor date. În nepriceperea lor, speculau pe componentele mașinăriei,
fără a ști ce sunt sau ce rol au.
***
Undeva, din Norul Öpik–Oort, senzori de mare precizie citeau și transmiteau informație dinspre
și către Pământ, urmărind evoluția evenimentelor.
– A fost nevoie de zeci de mii de ani și de peste 115 miliarde de indivizi pentru ca unul singur să
fie capabil să intre în dialog cu noi, a zis Jov, căpitanul misiunii. Momentan e singurul pe care ne
putem baza, restul nici măcar nu sunt conștienți că vorbele muștelor spun adevărul. Ambasadorii
trimiși au rămas pentru ei doar niște insecte ordinare, nu portaluri de comunicare cu noi, iar prin
noi cu întreaga Uniune Lactee. Ușa le rămâne închisă.
– Nivelul lor de înțelegere a naturii, la nivel planetar și cosmic, este sub pragul grădinițelor
noastre, completă Nivea soția sa pe parcursul acestei misiuni.
Oricât de binevoitori erau, Jov și Nivea nu găseau argumente în favoarea omenirii.
– Prin intermediul muștelor le-am trimis semnale clare, dar n-au fost capabili să le înțeleagă.
Apoi, după ce Raj a construit traducătorul, au avut toate șansele să asculte și să intre în contact
cu noi. Încercările sunt futile. Sunt condamnați.
– Eu votez să nu fie primiți. Mai au nevoie de timp.
– Nivea dragă, nu cred că vor ajunge vreodată la nivelul minim necesar. Uite, haide să le mai
dăm un test.
***
La șapte ani de când Raj făcea spectacol în tururile sale cu traducătorul, vestea despre
amenințarea virusul extraterestru îngropat în ghețurile Antarcticii, care ar putea omorî mai mult
de jumătate din populația planetei, a făcut înconjurul lumii. Majoritatea întrebărilor adresate
muștelor erau pe această temă, ele oferind toate informațiile cerute, inclusiv cele referitoare la
imposibilitatea de a se face un antivirus eficient.
Multe voci au cerut guvernelor să organizeze o misiune prin care să se verifice informația,
ignorând avertismentele.
– Scoaterea virusului din adâncul ghețurilor poate duce la dispariția voastră, spuneau muștele ori
de câte ori aveau ocazia.
Ce să faci? N-ai ce să faci. Așa e construit omul, curios ca o pisică, dar posesorul unei singure
vieți, pe care nu știe să și-o trăiască la adevăratul ei potențial. Până la urmă, în ciuda tuturor
avertismentelor, un bogătan excentric a finanțat expediția care să scoată virusul la suprafață.
Acesta n-a fost găsit niciodată. În schimb, omenirea și-a ignorat spiritul de conservare, fiind
condamnată să nu-și depășească niciodată condiția planetară ți să rămână pe veci o civilizaţie de
tip zero.
Copilul din Mediaș, tinerii Nkosi, Bonolo şi Amogelang din Africa de Sud și Gilmar Chota,
barmanul din zona amazoniană a Americii de Sud au auzit, cu toții, despre traducător, dar
niciunul dintre ei nu l-a văzut pe viu. După ce Jov și Nivea au părăsit sistemul nostru solar,
muștele pierzându-și statutul de ambasadori și rămânând doar niște insecte enervante şi proaste,
mașinăria, în lipsa înțelepciunii galactice, a devenit un obiect inutil, iar Raj a rămas doar un ghid
turistic care, la un moment dat, a dialogat cu civilizații extraterestre. Nimeni nu-l credea.