Cele 1095 de zile ale lui Margo

La ora 7:40 fix, Margo învârtește cheia în yală. O face exact de două ori, robotic, fără a clipi, iar
apoi, deschide larg ușa biroului. Ezită o clipă în prag, de parcă ar încerca să-și dea seama dacă s-a
schimbat ceva de la ultima sa vizită aici. Adică, de acum exact 15 ore și 10 minute. Un miros stătut de
hârtie, aer închis și detergent pentru spălarea pardoselii îi atacă respirația. Totul face parte din decor.
Chipul ei, aproape inexpresiv, e străpuns de o umbră de zâmbet. E momentul preferat al zilei. Cele
douăzeci de minute în care biroul îi aparține doar ei, amestecate cu mirosul acesta greoi și micile ei
ritualuri de dimineață.
Își lasă poșeta și punga cu prânzul pe un scaun jerpelit. Iese din cameră cu fermitate, iar
mișcările ei, departe de a fi plastice, par automatizate. Nici pașii, nici mâinile pe care le ține lipite de
corp nu dau impresia de fluiditate. În baie, ia doi stropi de săpun lichid de la dozator și după ce își
freacă bine mâinile, lasă apa să se scurgă printre degete. Uscătorul de mâini, acoperit de un strat de
rugină și jeg, nu mai funcționează de luni bune. Și asta face parte din cadru. S-ar apuca chiar ea să-l
curețe. Dar nu e treaba ei. Treaba ei e să își facă munca, la două birouri distanță de aici. În baie e
semiîntuneric, dar reușește să-și vadă reflexia în oglindă. Părul e strâns într-o coadă de cal, simplă, iar
sarafanul larg îi acoperă colăceii de grăsime. În vreme ce se întoarce în cabinet, stropi de apă i se
preling pe mâini și aterizează pe parchetul din lemn. Pic. Pic. Pic. Sunetul e aproape insesizabil. Dar nu
și pentru ea. Podeaua scârțâie încetișor și îi fură încă un mic zâmbet. Se apleacă și scoate ruloul de
hârtie din sertar. Își șterge mâinile metodic, uitându-se obsesiv la calendarul din fața ei. De îndată ce
eliberează ghemul de șervețele umede în urnă, mută caseta roșie cu un pătrățel.
Pornește computerul și în vreme ce softul o salută, scoate din sertar un tub galben cu cremă.
Lasă un grăunte în podul palmei, apoi întinde lichidul albicios pe piele. Lapte și miere. Până acum,
totul se desfășoară într-o ordine perfectă. Introduce parola formată din zece caractere. Își lasă ochii să
poposească pe monitor, în dreptul celor trei taburi fixate în bară. Accesează poșta instituțională și
împrospătează pagina. Niciun mesaj nou. Perfect. Nu e nimic mai deranjant decât bulina aceea albastră
și grasă care semnalează un email necitit. Verifică calendarul electronic, de parcă ar încerca să se
asigure că nu s-a strecurat nicio eroare în sistem, apoi se uită la minusculul ceas din colțul
calculatorului.
E ora 7:45. Fix. Din al doilea sertar, scoate volumul de povestiri cu Miss Marple. Are timp
pentru una, până începe ziua de lucru. Răsfoiește paginile calm. Dincolo de fereastra închisă (pe care
nu o deschide aproape niciodată, căci, pe de o parte, are un soi de teamă de curent, pe de alta, în taină,
se teme că astfel, mirosul ei preferat o să dispară), cerul e învolburat, de un gri murdar. O să plouă. Știe
asta exact. Au transmis în sistem. La ora 8 fix, stropi de apă încep să cadă în grabă, producând un ropot
liniștitor. Pe hol, se aud pași. Își țintește ochii spre ușă, dar când un minut mai târziu nu se petrece
nimic, iar pașii se îndepărtează, hotărăște să mai fure puțin din timpul programului de lucru, pentru
lectura sa. Acum, colegii stau la bârfă. Sfântul sfert de ceas consacrat șușotelilor și râsetelor pe sub
musteți. Nu o interesează. De fapt, nu a interesat-o niciodată să stea în preajma celorlalți.
La 8:30, își lasă din nou privirea să alunece spre ușă. E ora la care intră colega ei, după ce face
ocol pe la alte birouri. Îi lasă câteva clipe. O scurtă întârziere se înscrie în marja de eroare, deși știe că
nu are cum să se întâmple așa ceva. Totul e programat. Hotărăște că e suficient pentru lectura de
dimineață și își lasă volumul înapoi în sertar. Își deschide agenda și verifică notițele luate în ajun.
Scrisul ordonat, mecanic, se întinde pe suprafața subțire de hârtie. A făcut ieri ultimul control. Îl va
prezenta în ședința de vineri. A trimis tuturor membrilor documentele semnate și scanate. A citit
materialul experților, a făcut notițe pe baza lui. A înregistrat corespondența de intrare și ieșire. A remis
deciziile din ultima săptămână. Rămâne blocată, cu carnetul învelit în material moale, albastru, în față.
Nu prea are nimic de făcut. Hotărăște să verifice dacă dosarele stau în ordine. Cotoarele colorate, dure,
sunt aliniate precum soldățeii. Scanează cu atenție fiecare titlu. Îl trage pe primul și îl deschide.
Inventarul actelor a fost actualizat recent. Plimbă filă cu filă, până la penultima, al cărei colț e ușor
îndoit. Bingo! Va reînnoi dosarele! Din noptiera de vizavi, scoate un teanc de folii de protecție lucioase.
Plasticul i se lipește de buricele degetelor. Desface mecanismul dosarului, le scoate pe cele vechi
(reînnoite, de fapt, acum o lună), apoi prinde filele noi și mută hârtie după hârtie. Are grijă ca fiecare
colț să fie drept. Verifică din când în când biroul colegei. Nu are cum să apară din senin. În locul ei,
oamenii ar trage semnal de alarmă. Ar da mesaje și telefoane ca să se asigure că colegul e bine. Dar nu
și Margo. Nu e de competența ei. Margo trebuie să facă muncă de birou. Aproape de prânz, pe la ora
11:34, se aude o bătaie scurtă în ușă. Până la acest moment, a reușit să prelucreze cincisprezece dosare.
Fără să aștepte vreun răspuns, cel din spatele ușii o întredeschide, iar când nu aude niciun protest, intră
de-a binelea în cabinet.
— A, Margo! Bună!
Robert flutură din mâini și pe fața lui rotunjoară, de un roz pudrat, se lățește un zâmbet. El e
singura variabilă în acest sistem. Cu el, niciodată nu se știe care e următorul pas. E incertă ora la care o
să intre, ce o să spună sau o să facă. Impredictibilitatea lui este, de fapt, rostul vieții lui Margo. De
regulă, sunt circa două momente în zi când el apare prin biroul ei. O dată, ca să îi înmâne un document,
să o întrebe despre vreun proiect, vreun furnizor sau ca să ia unul din dosarele pe care ea le reface cu
atâta migală. A doua oară, e mai informal. Poate să o întrebe ce face după lucru, să vorbească despre
vreme sau să intre ca să-i spună vreo bârfă. Ea nu ascultă cu adevărat, dar înregistrează și memorizează
totul.
— Bună!
Glasul ei sună monoton, egal, aproape fără emoție. Când își dă seama că modulația vocii e
nepotrivită, rămâne blocată pentru o fracțiune de secundă, apoi îmblânzește răspunsul cu un zâmbet
mic, discret.
— E ceva în aer aici…
Robert își începe replica, iar Margo e pregătită să vorbească despre conținutul aerului și despre
motivele pentru care pare stătut, dar, brusc, el schimbă cursul ideii.
— …Sau poate e doar șarmul tău care mă face să zâmbesc la birou.
Zâmbește și mai larg. Fața lui, mică și lucioasă, se înroșește și mai tare. E din cauza dilatării
vaselor sangvine, subliniază Margo pentru sine. Replica lui e generată de inteligența artificială. E sigură
în proporție de 96 la sută. Ea rămâne în cumpănă o secundă, de parcă ar căuta câte feluri de a reacționa
la flirtul de la muncă există, apoi afișează un zâmbet mai larg decât precedentul. Asta pare să îl
mulțumească pe Robert. Nu o lasă să mai zică ceva, dar arată câteva foi capsate. Palmele lui transpirate
au înmuiat hârtiile. Acum, au câteva pliuri.
— Sunt pentru colega ta. Consiliul a dispus un nou control. Nu a venit azi la muncă?
Margo strânge din umeri, apoi răspunde:
— De dimineață, nu a venit. Ieri a adormit la lucru.
— A! Probabil astenia de toamnă. Sper să se facă bine. Ce planuri ai pentru diseară?
Pentru asta, are un răspuns pregătit din timp. Spune prompt:
— Testez o nouă rețetă. Empanadas cu ton. Cele cu pui au ieșit tare bine, data trecută.
— Poate mâncăm vreodată empanadas împreună. La prânz. Sau și mai bine, la o cină.
Robert îi face din ochi, apoi roșu, transpirat, cu o urmă de zâmbet pe față, bâiguie „Trebuie să
trec pe la domnul vicepreședinte” și iese glonț din cabinet.
Margo rămâne locului, ca să memorizeze fiecare detaliu, fiecare emoție, mișcare și tresărire.
Fiecare element al decorului. Temperatura, umiditatea, presiunea. Culorile și mirosurile. Cu el, orice
informație, orice gest și orice cuvânt e prețios. Totul contează la el.
Aproape de ora de prânz, scoate caserola cu fructe și pe cea cu covrigi sărați, pe care le
aranjează lângă rechizitele de birou. Își scoate volumul cu povestiri și mai parcurge câteva pagini. Nu
se atinge de gustări. Nu are nevoie de ele. Nu mănâncă niciodată. Dar și ele fac parte din peisaj. Cu
cinci minute înainte să se sfârșească pauza, merge la dozatorul de apă și umple paharul de sticlă cu apă
rece. Îl lasă pe marginea biroului și urmărește cum suprafața transparentă se umple de broboane de apă.
La sfârșitul zilei, o să verse conținutul în ghiveciul de pe pervaz. Așa cum a făcut ieri, și alaltăieri, și
mai alaltărieri… Așa cum va face mâine, și poimâine, și mai poimâine… Mai exact, 1095 de zile. Așa
cum e programat.
Se uită la biroul de vizavi, gol, liniștit, în care obiectele de papetărie și hârtiile sunt aranjate
haotic. Și haosul acesta e calculat. Totul e în ordine. Mai puțin absența colegei. Nu era programată. Ieri,
după masa de prânz, s-a deconectat pentru o oră. S-a trezit apoi, absentă, de parcă nimic nu se
întâmplase. Un asemenea lucru ar fi îngrijorător pentru Robert. Probabil ar fi sărit, panicat, să-i ia
pulsul. Ar fi sunat la urgențe. Ar fi alertat celelalte birouri. Oamenii, ca Robert, sunt capabili de
empatie. Nu și ea. Margo nu simte nimic. Dar nu e grav. Nu e treaba ei. Și, mai presus de orice, Margo
nu e un om.
*
Profesorul Theodore Lindsey e specializat în Teoria culturilor și a mentalităților. În special, e
pasionat de începutul secolului XXI. În mileniul IV, stilul lor de viață pare aproape rudimentar. Dar el e
de modă veche. Nu o prea afișează în cercurile științifice. În cercetare, nu e loc de sensibilități și, cu
atât mai mult, de nostalgii, însă adevărul este că el simte un junghi de simpatie pentru oamenii din acele
timpuri. Studiul său a stârnit mari controverse în rândul savanților. Cât de etice sunt experimentele pe
semeni, fie ei și Tradiționaliști? A reușit să demareze proiectul numai pentru că Codul de etică privind
utilizarea tehnologiilor avansate este evaziv în ceea ce privește urmărirea subiecților în cadrul lor
natural. Ca să se consoleze, în serile în care vinovăția îl roade pe dinăuntru (și sentimentul de vinovăție
e barbar, un soi de reminiscență a trecutului), profesorul Lindsey își spune că el nu face experimente
precum cele din mileniul trecut, pe cobai, sângeroase și dureroase. Astăzi, când medicina a atins
rezultate remarcabile, intervențiile fizice au fost practic reduse. Așa că nu, el nu face niciun rău. Doar
urmărește comportamentul unui om, în mediul lui. Spre exemplu, subiectul numărul 34 e funcționar
public. E unul din cei care neagă cu vehemență progresul tehnic. El crede că oamenii s-au lăsat pradă
inteligenței artificiale, dar nu ar recunoaște nici în ruptul capului că recurge la ea, pe furiș, din când în
când. Tradiționaliștii, fervenți și încăpățânați, sunt rămășițe ale mileniului trecut. Modul lor de viață nu
a cunoscut schimbări de secole întregi. Tradiționaliștii și Progresiștii duc vieți paralele, practic fără a se
intersecta. Locuiesc în clădiri primitive, în cartiere dărăpănate, folosesc transport învechit, în locul
capsulelor mobile și vor ca umanitatea să se întoarcă la ce era înainte. Ei cred că omenirea a devenit
mai lipsită de suflet și bun simț. Pentru profesorul Lindsey, subiectul 34, sau Robert, așa cum îi spune
în mintea sa (ca să-și mai tempereze vocea lăuntrică care îi spune că proiectul său e lipsit de etică), este
„mană cerească”, cum spune o vorbă veche. Singurul lucru pe care a trebuit să îl facă a fost să
introducă roboți umani în unul din vechile orașe, ca ei să interacționeze și să colecteze date despre
starea, gusturile, preferințele și comportamentul oamenilor. Margo este una dintre Mașinăriile Avansate
pentru Rezolvarea și Gestionarea Obiectivelor. Nimic la ea nu trădează lipsa sufletului sau a conștiinței.
În aparență, e perfect umană. Chip cu imperfecțiuni, trup fleasc, moale, capacitatea de a se adapta
aproape instantaneu oricărei situații și a mima emoții. Roboții umani copiază stilul, vestimentația,
gusturile și preferințele unor oameni reali, care și-au sacrificat amintirile, mintea și trupul științei, acum
vreo cinci secole.
Profesorul Lindsey urmărește dinamica unui grafic când asistenta sa, Imogen Lee, intră în
capsula de monitorizare. Cu o voce plată, îl anunță:
— Robotul uman cu codul 776 354 a fost trimis către Takahashi Company pentru remedierea
defecțiunilor tehnice.
— Ce defecțiuni?
Întreabă doar pe jumătate preocupat.
— Ieri, pe la amiază, s-a deconectat pentru șaizeci de minute. Nu a înregistrat și procesat nimic.
— Aha, am înțeles.
— Încă ceva. După datele recoltate, subiectul 34 experimentează primele semne ale îndrăgostirii.
Profesorul Lindsey își ridică curios privirea. În sfârșit, ceva interesant. Iubirea e unul dintre cele
mai frecvente subiecte în produsele culturale de la începutul secolului XXI. Să urmărești o asemenea
poveste, pe viu, trebuie să fie ieșit din comun. Cum își întemeiau oamenii familii înainte ca Găsește-ți
sufletul pereche (bazat pe analiza ADN-ului și identificarea partenerului potrivit la nivel genetic) să
existe?
— Subiectul 52 sau 11?
O licărire de entuziasm străbate glasul profesorului. Imogen își strânge buzele într-o linie
subțire.
— Niciuna dintre ele.
Și înainte ca ea să apuce să-i răspundă, profesorul știe deja că a făcut o greșeală impardonabilă.
— 776 353.
Tăcere. Nu e nevoie să mai adauge nimic, dar asistenta o face:
— Margo. E îndrăgostit de Margo. Un om îndrăgostit de un robot. Ați auzit vreodată de așa ceva?