Oracolul

Fata era palidă, sfrijită și părea speriată. Prya o cercetă câteva clipe, apoi își mută privirea la
grădinile terasate ce înconjurau templul, unde se vedeau șiruri de lămâi înfloriți. Se uitase la ei în
fiecare zi, în toți anii de când era preoteasă, dar iată că acum îi privea pentru ultima dată.
Fata părea mică în roba largă și lungă, în care avea prinse flori albe. Preoteasa o primise în curtea
templului, în fața jilțului ei, de sub bolta de viță de vie, tot acolo unde obișnuiau să aștepte cei care
veneau să ceară sfatul Pryei.
Ritualurile de învestire se sfârșiseră, ceremonia se încheiase, slujitoarele se retrăseseră și cele două
rămăseseră singure, așa cum cerea obiceiul. În curând Prya trebuia să părăsească templul, pentru
ca cealaltă să devină Prya, așa cum se întâmpla iar și iar, de la începuturi.
„ Eu am fost altfel. Nu-mi seamănă deloc.”
Undeva, în depărtare, dincolo de munte, soarele se pregătea să apună.
— Cum ai zis că te cheamă?
— Berem, Oracolule, răspunse fata cu timiditate.
— Nu și din seara asta, remarcă preoteasa pe un ton ușor aspru. O să îți uiți numele pentru că o să
fii Prya, nimic mai puțin și nimic mai mult. Înțelegi?
Fata încuviință printr-o mișcare rapidă a capului. Preoteasa încercă să-și amintească propriul ei
nume, pe care-l căpătase la naștere și îl purtase în copilărie, până ce devenise, cândva, Prya. Însă
numele zăcea pierdut într-un trecut atât de îndepărtat, încât îl dăduse aproape cu totul uitării. Nu
izbuti să și-l amintească.
„Nu pare să aibă în ea ce trebuie”, se gândi, „dar oare eu eram mai bună?”
Nicio regulă nu stabilea cum ar fi trebuit să fie Prya, iar ea știa asta. Uneori se întâmpla să fie
aleasă dintr-un neam nobil, alteori era fiica unui meșteșugar sau soldat, odată se născuse printre
pescari și se spunea că, la un moment dat, cu mult timp în urmă, o altă Prya se trăsese din rândul
cultivatorilor de legume. Chiar ea însăși provenea din familia unui culegător de purpură care, din
câte își amintea, nu fusese bogat. Uneori îi apăreau în minte luntrea plină cu moluștele în care se
găsea pigmentul, tatăl ei – o prezență, o umbră – care o trăgea la mal, dar nimic mai mult. Trecuse
aproape o eternitate de atunci. „Dar până și eternitățile se sfârșesc până la urmă, așa cum toate se
sfârșesc.”
Pentru a deveni preoteasă, fata trebuia să aibă aura potrivită, iar asta numai divinatorul o afla, din
șoaptele pe care le auzea în fumul jertfei ce ardea pe altar. Astfel, zeul îi vorbea și-i încredința
numele alesei.
— Știi care sunt îndatoririle Pryei? continuă să o iscodească preoteasa.
— S-să vadă în viitor, răspunse fata pe un ton nesigur.
— Nimeni nu vede în viitor în afară de zeu, scutură Prya din pletele-i încărunțite, dar el i-l arată,
atunci când binevoiește. Nu asta am vrut s-aud.
— Atunci să-i slujească pe zei?
— Aici slujim un singur zeu. Pe el, cel care contează.
Prya întinse mâna spre coloanele din marmură ce indicau intrarea în templu. Pe fiecare dintre ele
era sculptat câte un cap. Deși se vedea că era același, expresiile fețelor nu aveau nimic în comun:
primul chip zâmbea și răspândea bunătate, în timp ce al doilea părea încrâncenat și privea
amenințător.
— Zeul cu două chipuri, îi spuse Prya și privirea i se înăspri. A venit timpul. Acum urmează-mă.
— Încotro?
— În Infern.
Fata deveni și mai palidă.
— Nu ai de ce să te temi, surâse Prya. Noi ne putem întoarce oricând de acolo.
Cu tânăra pe urmele sale, preoteasa se ridică din jilț și o luă agale pe cărarea de piatră ce ocolea
templul. Femei înarmate cu sulițe păzeau porțile din lemn ce deschideau calea spre munte. Ele se
înclinară în fața Pryei, luându-și rămas bun, apoi le lăsară pe cele două să părăsească incinta
templului. Preoteasa își continuă drumul, coborând treptele săpate în stâncă și pământ, până ce
ajunse la un pod alb, clădit din lemn și os. Acolo își îndreptă privirea în jos, la apele repezi și
aburinde, ce se scurgeau din muntele Infernului și, ceva mai departe, se vărsau în mare.
— Mai avem puțin, îi spuse fetei.
O cărare nouă, mărginită de leandri, se făcea dincolo de pod, în jurul versantului ce se ridica
înaintea lor și cobora totodată spre pântecele muntelui.
De când era preoteasa zeului cu două chipuri, Prya făcuse drumul acesta de nenumărate ori.
Slujindu-și zeul, primise totul. Cei mai puternici bărbați îi cereau sfatul și îi dădeau ascultare.
Regii, eforii și arhonții, precum și conducătorii de oști din insulele arhipelagului, ba chiar și de pe
continent își trimiteau soliile pe insula Oracolului. Toți se supuneau cuvântului Pryei, pentru că
spunea soarta lor. Doar preotesei îi împărtășea zeul cele ce aveau să se întâmple, iar fiecare
conducător al lumii trimitea templului cele mai scumpe daruri ca să își afle și, dacă era posibil, să
își schimbe soarta. Acum însă avea să piardă totul în fața acestei copile cu trup firav care nu știa
mai nimic despre ce însemna să fii Prya, care nu părea să-și dorească să-l slujească pe zeu, deși
fusese aleasă să-i ia locul.
Prya știa demult ce urma să se întâmple și de un timp nu făcuse decât să aștepte ziua aceasta,
bucurându-se de fiecare răsărit și apus de soare. Așa cum îi arătase soarta popoarelor și a
conducătorilor lumii, precum și deznodământul războaielor, într-o bună zi, zeul o făcuse să-și
privească propria soartă. Spre deosebire de ceilalți, Prya nu încercase s-o schimbe. Învățase de
mult că așa ceva nu era posibil și ar fi fost o naivitate să încerce. Orice alegere ar fi făcut, ar fi
condus-o pe drumul trasat de zeu. Oricum, odată și odată chiar și stăpânirea unei preotese se
încheia.
Soarele se ascundea în mare când, în cele din urmă, ajunseră la o grotă care emana căldură și
lumină.
— E chiar aici, îi spuse fetei, gura Infernului. Urmează-mă, adăugă ea, văzând-o că privea
temătoare.
— Aș putea aștepta aici, afară.
— Nu poți. Zeul vrea să te vadă. Nu ai înțeles nici până acum? Altele s-au rugat să fie în locul tău
și să calce pe cărarea asta, dar numai una e Prya. Haide, se îndulci ea, n-are de ce să-ți fie teamă.
O să vezi.
Aerul grotei era cald și umed și semăna cu o răsuflare. Flori albe crescuseră în pereți, printre tulpini
groase, încolăcite, acoperind pe alocuri stânca. Din adâncul muntelui venea o lumină îndepărtată
ce se intensifica pe măsură ce înaintau.
— De unde vine lumina? întrebă fata.
— Privește florile.
Într-adevăr, fiecare dintre ele licărea, și, pe măsură ce se adânceau în măruntaiele grotei, florile
deveneau tot mai dese, astfel încât acopereau cu totul pereții. După o vreme ajunseră la un lac din
care se ridicau aburi. Totuși, aerul nu era înăbușitor și nici fierbinte. Florile luminau apele
întunecate, tăcute.
— Ce liniște e aici.
— Da.
— Nu credeam c-așa arată Infernul.
Prya surâse.
— Nimic nu e ceea ce pare. Mai ales aici.
Bineînțeles, nu era doar atât. Prya auzise și văzuse destule în toți anii de preoție, ca să-și dea seama
că grota era doar intrândul unui spațiu nelimitat care-și continua existența pe un alt tărâm, ascuns
oamenilor. „Cu timpul o să înțeleagă. O să vadă și o să audă lucruri care l-ar face pe orice muritor
să-și ia tălpășița, dar ea o să știe că nimic n-o poate atinge atâta vreme cât își face doar îndatoririle.”
Cândva trăise o Prya care dăduse ascultare vocilor ce uneori șopteau din miezul pământului, se
îndepărtase de lac și se rătăcise în Infern. Se spunea că sufletul ei chinuit încă era acolo, pierdut în
beznă.
— De când am intrat în grotă, am mers numai în jos. Suntem departe, în pământ. Aici e lumină,
dar și întuneric, îi spuse preoteasa fetei. Cele două chipuri ale zeului. Unul care dă și celălalt, care
ia. Viață și moarte.
Fata privi vrăjită la florile din jur, care crescuseră peste tot în jurul lacului, astfel încât era nevoită
să calce prin ele. Părea că toate încercaseră să se îngrămădească și să înconjoare apa, de care însă,
nu se atingeau.
— Sunt spiritele celor care l-au slujit pe zeu în timpul vieții, o lămuri Prya.
— Și noi vom ajunge tot niște flori?
— Așa cred.
De-a lungul lacului se făcea o cărare care, la un moment dat, o cotea și se adâncea în beznă.
— Unde duce drumul ăla?
— Nu știu, nu am mers niciodată mai departe, și te-aș sfătui să n-o faci nici tu, răspunse preoteasa,
apoi îngenunche pe malul lacului și-i mângâie oglinda. Haide, atinge apa.
Fata își scufundă degetele în lac cu un aer nehotărât.
— E plăcută.
— Da. Acum închide ochii și las-o să-ți pătrundă în minte.
Preoteasa așteptă un timp, până ce fata scoase un icnet.
— Ai simțit, nu-i așa?
— E… chiar el, reuși să îngaime.
Prya surâse. Își amintea clipa în care îl simțise prima dată pe zeu. O vreme lumea din jur dispăruse
cu desăvârșire și tot ce rămăsese era apa. Zeul se afla acolo, la suprafața lacului, în adâncuri, în
fiecare strop de apă. Își putuse auzi bătăile inimii în care el îi intrase ca un fulger, iar un timp se
simțise mică, neîncăpătoare pentru toată divinitatea aceea. Îi luase ceva timp până să se poată ridica
în picioare. Din clipa aceea începuse viața ei cu adevărat.
Acum însă abia dacă mai simțea ceva. Aproape ca un om obișnuit care ar fi atins apele Infernului.
Zeul începuse s-o părăsească. Între timp, cealaltă devenea Prya. Știa că, orice-ar fi spus, fata n-o
mai auzea acum, așa cum nici ea n-o auzise pe cea care fusese Prya înaintea ei. O văzu pe fată cum
se ridică în picioare. Își desfăcu roba și, goală, se adânci în lac, lăsându-se acoperită de apă. „De-
acum o să știe și singură ce are de făcut.”
Își aminti că prima dată murise atunci, cu mult timp în urmă, când, la rândul ei, se scufundase în
apă. Zeul răsuflase în trupul ei, apoi simțise din nou în plămâni aerul grotei și totul se schimbase.
„Atunci mi-a dat, iar acum trebuie să-mi ia. Ca să dea mai departe. Și tot așa.”
Se ridică și își întoarse privirea spre cărarea ce șerpuia de-a lungul lacului. Nu mințise când spusese
că nu știa unde duce. Dar îi aparținea. În curând nu avea să mai fie Prya, ci o femeie ca oricare
alta, la capătul unei vieți îndelungate. Îi rămânea doar acest drum, iar la capătul său avea să
descopere ce o aștepta.
Mai devreme sau mai târziu, toate preotesele zeului cu două chipuri străbăteau această cărare, dar,
la capăt, fiecăreia dintre ele zeul îi dăruia altceva: viața sau moartea, cele două fețe ale aceleiași
monede. Acum era rândul ei.
Călcând peste flori, Prya lăsă lacul în urmă și o apucă pe cărare. Merse și tot merse Prya, până ce
nu mai văzu nicio floare, printre pietre și prin beznă, auzi strigăte chinuite, simți izul clocotit al
unui râu ce fumega, vaiete prelungi și plânsete încercau s-o întoarcă, însă nu se abătu de la cărare.
Merse mai departe, până când puterile o lăsară și răsuflarea i se îngreună. Între timp, cărarea se
îngustase atât de tare, încât abia dacă mai avea loc unde să calce, iar întunericul devenise atât de
gros, încât îl putea atinge. Cu ultimele puteri mai făcu un pas și trupul i se izbi de capătul cărării.
Mai târziu vântul sărat îi izbi nările și o aduse în simțiri. Ajunsese pe o plajă, în care scoicile
scânteiau în bătaia soarelui. Pieptul îi pulsă și deodată tresări, ca și cum un nou fulger i-ar fi
străpuns inima. Recunoștea plaja aceea.
Era acasă. Pe insula Purpurei, o fâșie lungă de pământ ce făcea parte din arhipelagul celor o sută
de insule. Și era iarăși tânără, revenise la timpul acela străvechi, dinainte să fi fost aleasă Prya.
Atunci înțelese că nu va mai fi preoteasă. Zeul fusese însă bun cu ea. O lăsa s-o ia de la capăt,
trăind cealaltă posibilitate, ca fiică a unui culegător de purpură, nimic mai mult și nimic mai puțin.
Nimeni altcineva nu mai primea așa o șansă. „Dacă în prima viață am avut totul, se cuvine ca în
cea de-a doua să n-am nimic, dar să vedem unde mă va duce de data asta. Sau, cine știe, poate că
sunt tot în Infern, o floare albă.”