Secțiunea Fantasy

Mențiune – Ioana Trif

Stăpânul apei

Avea el un loc preferat, acolo îl găseai și părea că se ascunde de lume. Ba chiar lăsa uneori vorbă să nu fie deranjat. De pe geamul odăii sale, dacă se uita cu atenție îl vedea. Mare lucru nu părea că face, doar stătea cu mâinile la spate și privea în larg.

Înțelesese că nu voia să fie deranjat, dar logodnicul ei era plecat deja de o vreme și trebuia să recunoască faptul că se cam plictisea. În plus, simțea nevoia să se apropie de el. Într-un fel, sau altul, îi era cam milă de bătrân.

— Tată, iartă-mi îndrăzneala. Te-am văzut stând aici, singur și m-am gândit să te însoțesc.

— Singur? Hm, ce ciudat că spui așa ceva.

Fata tresări auzindu-i vocea. Nu de alta, dar era sigură că nu fusese auzită.

— Păi, nu este nimeni cu tine, aici, nu-i așa?

Bătrânul se întoarse către ea. Soarele îi bătea pe chip, într-un mod straniu și îl vedea, așa cum nu o făcuse niciodată. Poate că nici măcar nu era atât de bătrân pe cât crezuse până atunci. El în zâmbi și apăru o sclipire în ochii săi. Oh, ce ciudățenie! O făcu să se dea un pas în spate.

— De ce vrei să te muți aici, copilă nebună? Ești tânără, frumoasă, ai o viață înainte, ce cauți aici?

Chipul ei se făcu negru de supărare și simți furia cu clocotește. Cine era el să o întrebe așa ceva?

— Alistar, ce vorbești? Ți-ai pierdut mințile? Cum adică ce caut aici? Voi fi soția fiului tău, vom umple casa ta cu fericire și cu prunci. Viitorul tău, știi? Te uiți la el și îl întrebi ce caută în viața ta?

Oh, nu-i venea să creadă că spusese toate acele vorbe cu voce tare. Era o femeie norocoasă, avea să fie soție, dar era și iubită. Nimeni nu o forța să facă nimic. Dar logodnicul ei o anunțase de la început, să fie atentă cu el, cu tatăl. Încă nu putea fi dat de-o parte, iar nu părea să-și dorească să se retragă.

— Ei, așa mai merge. Mă bucur că am dat perdeaua de fum de-o parte și am lăsat vorbele dulci acolo unde le este locul.

— Zău? Și unde este asta?

Nu mai avea niciun rost să se prefacă, o văzuse, se uitase până în măruntaiele ființei sale.

— Pe uscat. Aici nu-și au locul.

— Nimeni de pe aici nu pare să te cunoască cu adevărat, nici măcar fiul tău, nu-i așa? Pari cu mințile pierdute, stai aici și te uiți în larg, uneori vorbești singur, dar de câte ori se pornește un plan împotriva ta, pari că te trezești din somnul tău ciudat și lumea e pusă repede la punct.

— Mă bucur că nu-mi mai spui tată, îmi făcea stomacul să se întoarcă pe toate părțile. Eu nu sunt tatăl nimănui, cu atât mai puțin al tău.

— Hm, deci zvonurile sunt adevărate, până la urmă. Fie începi să-ți pierzi mințile, fie nu le-ai avut niciodată.

El râse puternic. Ea se miră. Nu-l mai văzuse niciodată așa, era cu totul și cu totul alt om.

— Bine atunci, Chira. Este momentul să ne dezvelim, vrei?

Ea dădu din cap. Voia. Simțea o nerăbdare ciudată care o învăluia.

— Te-aș întreba dacă ești sigură, dar știu deja răspunsul. Poate că meriți să auzi adevărul, poate că el îți va schimba dorințele, deciziile, cine știe? Eu, unul, sper că îți vei lua catrafusele și te vei căra, că vei uita despre aceste locuri, despre mine.

Alistar se opri. Era povestea lui, și-o repeta în minte în fiecare zi. Nu avea voie să uite. Dar de o vreme i se șoptea noaptea în somn că este nevoie să o spună, să o împartă, să o lase să prindă puterea de care avea nevoie.

— Am fost un om al uscatului, așa ca tine. Auzisem numai povești, toate vorbeau despre farmecul acestor locuri. Dar nimeni, nimeni nu vorbea despre nebunie, înțelegi? Mi-a luat multă vreme să înțeleg cât de bine se ascunde. Când am venit aici am priceput de unde veneau atâtea povești. Și eu am fost înmărmurit de frumusețea locurilor. Două zile nu am fost în stare să fac nimic, nu voiam să mănânc, să dorm, era suficient doar să privesc apa.

— Nu te pot condamna pentru asta, să știi. Este un loc atât de frumos, încât nu îți poți lua privirea de el.

— Habar nu ai! Am știut că nu voi mai părăsi aceste meleaguri niciodată. La scurt timp am întâlnit-o pe soția mea. Era atât de frumoasă, de micuță și de gingașă. Era ca un soi de vis. Dar era promisă altcuiva, unui bărbat care nu o merita. Era un mare om al locurilor, potrivit pentru ea, o bogătană care rămăsese cu toate titlurile și banii părinților săi, morți nu de mult. Dar el era bătrân, sigur că era bătrân!

Alistar lovi cu pumnul într-un zid de piatră de lângă el. Îl putea vedea și acum în fața ochilor. Bătrânul care se ascunde în spatele faptelor bune pe care voia să le facă, să salveze o tinerică de toate animalele sălbatice care îi dădeau târcoale, care voiau să o ia, să-i ia titlurile și să-i dea gata averea. Mințea, bineînțeles! Voia o femeie tânără care să-i stea la picioare, atât și nimic mai mult.

— Mi-am pierdut somnul, gustul, am început să cutreier de nebun străzile astea. Într-o seară m-am așezat la malul apei, să mă gândesc, poate să mă liniștesc. Apa, vai de mine, apa! Eu am privit către ea și ea înapoi către mine, am simțit-o strecurându-se în sufletul meu, am simțit gustul ei sărat în gură, înțelegi?

Sigur că nu înțelegea, erau vorbele unui om nebun și el le credea. Putea vedea foarte clar asta. Dar privirea lui se întunecase.

— Știam ce face nenorocitul. Noaptea umbla în locuri, după femei care se vindeau, era plăcere lui. Nu-i plăcea să umble însoțit, se îmbrăca ca un cerșetor și colinda. L-am așteptat și l-am găsit singur, pe o stradă întunecată. Am scos cuțitul și i-am privit strălucirea. Demonul din apă mi-a zâmbit mulțumit. Mai că mi-a șoptit să merg înainte, fără frică, făceam ce trebuia. Când l-am învârtit în el, a scos un sunet care mă însoțește și acum. Sângele lui fierbinte s-a scurs pe piatră și s-a dus în apă. Demonul s-a lins pe bot.

Nu-i trecuse prin cap faptul că era un om fără secrete. Nu, asta nu. Știa că putea să fie periculos și că nu era de joacă cu el. Știa toată lumea, ce să mai. Se interesase ici colo despre el. Prea multe amănunte nu se știau. Fusese un nimeni pe lume, un om apărut de nicăieri, care dăduse din coate și se găsise pe culmile cele mai înalte ale societății. Dar nimeni nu-l contestase, toți recunoșteau faptul că acolo îi era locul.

— M-am mințit o vreme că am omorât pentru ea, să o salvez, pentru că o iubeam. Și am fost fericiți o vreme, ea s-a bucurat, destinul o salvase atunci, așa obișnuia să spună. Bătrânul nu era cinstit și își găsise sfârșitul așa cum meritase. Eram tineri și împreună aveam forță. Am urcat tot mai sus, lumea ne iubea și se uita la noi cu un soi de invidie care nu putea fi stăpânită. Eu eram împlinit, soț, bărbat, tată, un stâlp al societății, bătusem toate șansele. Eram totul. Iar ea zâmbea necontenit.

Povestea lor de dragoste. Omorâse pentru ea, pentru ei, pentru iubire, ce-i așa de rău? Ea nu vedea crima despre care vorbea el, chiar deloc. Dar știa că ceva se schimbase. Aștepta, căuta în privirea lui continuarea. Își freca mâinile de nerăbdare.

— Apa a continuat să-mi bolborosească în suflet și să clocotească în cele mai întunecate unghere ale mele. Era ea, totul avea gust de sare, mâncarea, apa cu care încercam să-mi potolesc setea. Pielea iubitei mele, respirația copilului care creștea printre noi. Marea începuse să mă cheme zi de zi, voia să o văd. Îmi dăduse fericirea, iar eu îi eram dator. Dar ceva s-a întâmplat cu soția mea, nici măcar nu pot spune ce anume. Am plecat pe uscat să rezolv niște treburi și atunci a încătușat-o, înțelegi? Am primit o scrisoare că trebuia să mă întorc degrabă acasă, pentru că ea nu mai mânca, nu mai vorbea, o boală o stăpânea. Când am sosit ea stătea pe un scaun pe care și-l trăsese la geam. Privea marea. Era slabă, lipsită de putere, palidă și cu fața căzută. Ceva o secătuia. M-am rugat în genunchi de ea să-mi spună ce se întâmplă, ce pot face să o salvez.

Chira îl privea înfrigurată. Trăia acele momente, se vedea pe el, avea pumnul încleștat și fața aproape înțepenită de groaza clipelor pe care nu le uitase niciodată.

„Am să te rog să nu mă închizi, bine? Eliberează-mi trupul în apă, iar sufletul mi se va scălda pentru eternitate. Va trebui să-mi promiți că nu mă vei închide acolo. Știu ce ai crezut tu și nu te condamn pentru asta. Dar te înșeli, nu pe tine te vrea, ci pe mine. Am știut asta de când eram copil. Mă așteaptă să merg la el, iar tu mă vei elibera.”

— Au fost ultimele ei cuvinte. De atunci nu a mai spus nimic, a rămas acolo pe scaun zile bune și a privit marea. Nimic nu a mai mișcat-o, nici măcar fiul ei. Am stat cu ea, lângă ea, am implorat-o în fel și chip. Dar ea nimic. Sunt sigur că îl vedea, că stăpânul ei plutea pe apă și se priveau. El avea răbdare, o aștepta, îi dădea târcoale necontenit. Ce e timpul pentru eternitate?

Alistar plecă capul în pământ și tăcu. Încă credea că ar fi putut să o salveze, că ar fi putut să o desprindă de el, să o trezească, să o ajute să-l vadă și să-și aducă aminte despre dragostea lor.

— Ce voia de la tine? Cum adică să nu o închizi?

El râse scurt și o prinse de mână. Ea se lăsă purtată, era curioasă. Se opriră la marginea unei faleze iar el făcu un semn scurt cu capul către niște ziduri groase de piatră portocalie care se vedeau la distanță.

— Vai! Ce este acolo? Pare o cetate, dar nici măcar nu am știut că este acolo.

— Acolo ținem sufletele, fată dragă. Aici nu este pământ, înțelegi? Aici este doar apă și este un tribut de plătit. Îi dăm mării trupurile celor morți, iar stăpânul ei le ia sufletele. Este legea nescrisă a acestor locuri. Dar au mai fost oameni rebeli și au construit o cetate în care să-și așeze morții.

Chira se uita la ziduri și nu-i venea să creadă cât erau de groase. De ce nu știuse de locul acela? De fapt, nici măcar nu se întrebase unde era cimitirul, nu-i plăcea să se gândească la moarte și la ce urma după ea. Simțea fiori care-i străbăteau corpul.

— Zidurile groase țin sufletele acolo, iar apa le dă târcoale neîncetat. Am să te duc acolo, să auzi cum se izbește iar și iar de ele. Apa, zidurile, o luptă neîncetată pentru sufletele noastre. Nu va înceta să încerce, orice fisură, orice mică găurică va fi năvălită de apa. El nu ajunge la suflete și știe că sunt acolo, le aude, le simte, ba mai mult, crede că i se cuvin.

Îl apucă un râs isteric și se plecă la pământ. Ea îl privi înfrigurată. Începea să înțeleagă despre ce era vorba, începea să privească un viitor pe care nu-l bănuise. Dar povestea lui Alistar, ei bine, acel final îi era limpede. Își trădase iubita.

— Ea e acolo, nu-i așa?

— Ba bineînțeles că este acolo, ce întrebare este asta? izbucni el furios. Unde ai vrea să fie? Doar nu crezi că i-am dat nenorocitului sufletul iubitei mele, nu?

— Ultima ei dorință…

— Da, ultima ei dorință a fost să fie cu el, dar așa ceva nu voi permite. El nu mă părăsește nici măcar o clipă, îmi aduce aminte mereu cine sunt, un criminal. Ai observat cum mirosul de sânge seamănă foarte bine cu mirosul mării? Hm? Eu nu mai fac diferența. Îmi privesc chipul în apă și îl văd schimonosit. Ea plânge pe la colțurile dormitorului nostru să o scot din temniță. I-am spus logodnicului tău să plece de aici, să uite de apă și să iubească pe uscat, iar nebunul nu doar că nu m-a ascultat, dar te-a adus și pe tine aici. Ce-ai să faci?

Se gândi pentru câteva clipe. Ar fi vrut să-i spună că era nebun, poate că își pierduse mințile pentru că nu putuse să-și salveze soția, sau poate că viața pe care o luase încerca să se răzbune pe el. Oh, sau poate că văzând o tânără iubire invidia pusese stăpânire pe el.

— De ce ai spus că nu ești tată? Ai un fiu, până la urmă.

— Convinge-l să plece de aici, pentru că îl văd. Aude chemarea, nu mai are pace de-o vreme încoace. Îi văd privirea, bietul de el. Tatăl lui adevărat îl strigă neîncetat.

Înțelesese cum stăteau lucrurile. Găsise motivul pentru care iubitul său nu prea era dispus să vorbească despre tatăl lui. Măcar știa acum și nu mai avea să-l bată la cap cu întrebări. Și el pricepuse câte ceva și anume că nora lui nu îl credea. Asta însemna că nu avea nicio șansă să-i convingă să plece.

 

Alistar își petrecea zilele uitându-se spre apă și vorbind sigur. Totuși nu dădea drumul frâielor, puterea era încă în mâinile lui, cu toate că știa că era așteptat, că lumea pândea finalul.

— Știu ce vrei, am auzit foarte bine, dar nu se va întâmpla. Vrei să mă convingi că sufletul meu ar fi de ajuns. Am înțeles, schimb pe schimb. Dacă îți dau ce vrei îmi vei lăsa fiul în pace. Așa ar face un tată bun, nu? Dar te înșeli, pentru că nu vei câștiga. Din familia mea nu vei pune mâna pe niciun suflet. Voi arde tot imperiul de paie pe care l-am construit, iar fiul tau va fugi mâncând pământul. Iar ea, oh, Chira, draga de ea. Nu va dori ca trupul ei să zacă pe fundul mării, dar nici nu va accepta o închisoare, vor sta departe de tine.

Pe insulă nu prea era liniște, foșnetul apei se auzea mai mereu. Micul petec de pământ își vedea de viață, dar fim serioși! Cum credea Alistar că putea să se împotrivească?

Stăpânul apei stătea liniștit. Poate că îl aștepta pe el, poate că aștepta momentul în care avea să meargă la închisoarea pe care și-o pregătise, acolo, între zidurile acelea groase, să trimită apa să zdruncine acea cetate în care se simțea în siguranță.

Sau poate că avea să trimită apa să ia totul, să șteargă urmele tuturor.