Secțiunea Sf

Mențiune – Mara Cernat 

De sus

Era ultima căreia ledul verde nu i se aprinsese. Izolată la ultimul etaj al turnului de cărămidă, în cele două camere ale ei, privea pe fereastră cum, unul câte unul, oamenii ieșeau și se bucurau de aerul împrospătat în lipsa lor. Între timp, încuietoarea ei automată continua să ticăie în același ritm neschimbat. Probabil semnalul ajungea mai lent tocmai acolo sus.

— Nu-i nimic, ziua abia a început, mai e timp, gândi ea.

Decise să-și pregătească ultimul mic dejun al sezonului de claustrare. Mai avea câteva conserve de boabe, mai multe felii de pâine, niște roșii și trei ouă. Suficiente resurse pentru un mic festin,  pe care și le drămui, totuși, din obișnuință.

Își mâncă porția uitându-se absent în cămara deschisă, la rafturile de borcane golite în cele douăsprezece săptămâni. Înghițindu-și ultima bucată de ou fiert, nu se putu abține să nu se gândească la friptura lunară cu care avea să se delecteze pe terasa aglomerată din parcul central. De data aceasta, urma să-și aleagă o bucată suculentă de carne în crustă crocantă de piper verde, la care nici nu mai știa de când râvnea.

Pentru a omorî timpul, își pregăti pe pat hainele pe care voia să le poarte la prima ieșire și își deschise o carte de poezii, de la care știa că poate lua o pauză în orice clipă, fără a risca să abandoneze personajele în momente cruciale. Și citi. O pagină, zece, cincizeci – tic-tic-tic – o sută, o sută zece – tic – tic – tic – ultima pagină. Nimic.

— Mă întreb de ce durează atât, gândi zgândărind dispozitivul de la ușă. Râsetele ce răsunau din stradă se înmulțeau cu fiecare nouă clipă.

Comunicațiile în timp real nu fuseseră repornite încă, iar la televizor nu reîncepuseră transmisiunile în direct, astfel că presupuse că mai erau și alții asemeni ei, încă ferecați. Lumea părea să revină la normal într-un ritm mai lent de data aceasta. Își luă trusa de croitorie și începu să-și repare rochia albastră, preferata ei și ultima pe care apucase să și-o cumpere înainte de abolirea modei rapide.

— Orice ar fi, în curând vor veni dronele de salubrizare și vor vedea că sunt încă aici. Cineva sigur va veni să verifice toate apartam

entele.

Bicicletele se puseră din nou în mișcare pe stradă, șotroanele reapăruseră deja pe trotuare, iar tramvaiele rulau din nou. Putea vedea în zare cum oile erau păstorite înspre parc, pentru a scurta iarba pe care oamenii aveau să reînceapă a călca. Negustoarea cu roaba cu fructe și legume reveni pe străduțe, anunțându-și bunătățile și primindu-și clienții cu zâmbetul pe buze.

Sute de voci zumzăiau într-un schimb neîncetat de povești din vremea separării, la care ea își dorea cu ardoare să participe.

Trecură ore întregi în care se uită în jos, spre stradă, ascultând minunata dezmorțire a naturii umane, făcându-și planuri ce să facă mai întâi, unde să se îndrepte pentru prima-i plimbare în noul aer. În cele din urmă adormi și nimic nu se schimbă, ticăitul continua să se audă în holul de la intrare.

Tic – tic – tic.

Alte trei zile se scurseră, iar drona cu livrarea săptămânală de alimente nu-și mai făcu apariția. Cum toți erau din nou pe străzi, nimeni nu mai avea nevoie de programul de aprovizionare. Cu excepția ei, dar cine putea ști? Ea era tot acolo, singura rămasă în urmă, din câte părea, fără legătură cu cei din exterior. Încerca să-și amintească dacă mai auzise de relansări decalate în oricare din ultimii ani de când națiunile lumii agreaseră la această soluție de reducere a impactului uman asupra mediului.

Grație tuturor avertismentelor documentate, populația planetei înțelesese că o scurtă perioadă anuală de izolare la domiciliu era un preț mic de plătit pentru a-și prelungi existența pe Pământ și, cu puțină organizare și anticipație, putea fi chiar o perioadă foarte agreabilă. Statele și fiecare cetățean în parte aveau să-și pregătească din timp finanțele și toate celelalte resurse necesare claustrării în casă pentru douăsprezece săptămâni pe an, perioadă în care toate industriile, transporturile și celelalte mari surse de poluare aveau să fie sistate, dând naturii ocazia de a se regenera neperturbată.

Odată ce acceptară să părăsească era antropocentrismului, oamenii își dădură seama că aveau la îndemână mai multe soluții decât le surâsese în trecut să ia în considerare. S-a trecut strict la surse de energie regenerabilă, au eliminat transportul cu mașini personale în favoarea celui public, au adoptat flexitarianismul și veganismul la nivel global, s-au dezvoltat sisteme infailibile pentru reducere, reutilizare, reciclare și compostare, s-a renunțat la banii fizici și la consumerism și câte și mai câte. Dar, cel mai important, au agreat să doneze anual un pic din libertatea proprie pentru a recâștiga timp prețios mamei Gaia.

Însă ea nu știa să fi auzit vreodată de vreun caz în care cineva să fi fost uitat încuiat în casă. Pe de altă parte, dacă întreg sistemul uită din cand în când de câte o persoană singură pe lume, cine ar afla?

Încercă, totuși, să nu se lase speriată de concluzia care i se contura în minte. În acel apartament micuț, mai avea încă suficiente resurse pentru o masă pe zi pentru următoarele câteva zile dacă și le drămuia cu cap. Prin pereți nu putea striga după ajutor către vecini. Erau prea bine izolați. Fereastra, însă, îi putea purta mesajul până jos în stradă. Scoase cele mai trainice foi din cutia de reciclabile și scrijeli rapid pe ele înainte de a le arunca în zare sub formă de avioane de hârtie.

Ajută-mă! Sunt încă încuiată la ultimul apartament din turnul de cărămidă.

Nu este o glumă!

Dar nu fusese niciodată un țintaș bun, iar vântul de primăvară nu o ajută câtuși de puțin, suflându-i mesajele în teii și salcâmii din preajmă.

Când ai în perspectivă o dată concretă a eliberării, îți poți controla mai ușor emoțiile, planurile, așteptările. Foamea.

Tic – tic – tic.

Se mai scurse o săptămână, timp în care o cuprinseră stări cu care nu era familiară. Frustrare. Anxietate. Disperare.

Tic – tic – tic.

Nici stocul de conserve nu mai rezistă, așa că nevoia o împinse la fapte nebunești. Își înnădi fâșii de cearșafuri, de prosoape, de pantaloni și își jertfi chiar și rochia albastră. Reuși să încropească o funie suficient de lungă pentru a o ajuta să coboare de la fereastră cele cincisprezece etaje cât de în siguranță posibil. Speră să mai aibă memoria musculară din anii de escaladă din adolescență, pentru că tot ce își dorea era să fie din nou printre oameni.

Tic – tic – tic.

Înnodă de stâlpul de rezistență din holul apartamentului sfoara astfel creată și își făcu buclă în jurul corpului. Își șterse sudoarea de pe frunte și din palme și își începu coborârea pe fațada turnului.

Tic – tic – tic.

Puțin câte puțin, calm, cu aerul curat în plămâni, coborî un etaj, apoi alte trei. O mierlă tânără zbură pe lângă ea.

Tic – tic – tic.

Încă cinci etaje. Simți parfumul liliacului în floare. Încă două niveluri. Brațele îi obosiră și anticipația apropierii de pământ începu să o distragă.

Tic – tic – tic.

Încă patru etaje și avea să pășească din nou printre ai săi. Palmele îi transpirau din ce în ce mai mult. Îi era din ce în ce mai greu să coboare lin.

Tic – tic – tic.

Slăbiciunea zilelor fără hrană o ajunse din urmă. Cu două etaje mai jos, îi cedă brațul drept. Piciorul stâng îi alunecă. Apoi își pierdu cu totul prinsoarea.

Tic – tic – tic.

În doar câteva clipe, se prăbuși la pământ, asemeni unei păsări prea obosite de călătoria prea lungă spre ținuturile calde.

Tic – tic – tic.

Totul se termină mult prea rapid pentru a mai apuca să se bucure de exterior. Prea brusc pentru a mai apuca să schimbe măcar o vorbă cu cineva. Cu oricine.

Tic – tic – beep.