Secțiunea SF

Premiul al III-lea – Marius Dichișan

 

Saltul

Dragoș își ajustă combinezonul și privi prin geamul cabinei de pilotaj spre imensitatea înstelată a spațului. În fața lui, pe monitor, se afla modelul tridimensional al navei sale, un produs tehnologic de ultimă generație, echipată cu motorul experimental revoluționar care promitea să schimbe complet paradigma călătoriilor interstelare. O misiune fără precedent, va proba motorul care, conform rezultatelor din laborator, ar trebui să permită zborul cu o viteză ce depășește viteza luminii.

În timp ce-și verifica ultimele detalii ale echipamentului de bord, ecoul vocilor din Centrul de Comandă se auziră în căști. Inginerii și cercetătorii îl încurajară, apoi întreaga echipă de proiect parcă încremeni, așteptând cu nerăbdare rezultatele. Nava urma să părăsească orbita Pământului cu destinația Jupiter, o călătorie care va testa nu doar motorul, ci și limitele umane în fața unor condiții extreme.

Cu inima bătându-i puternic în piept, Dragoș simți amestecul de emoție și responsabilitate ce-l apăsa. Știa că, în mâinile lui, se afla viitorul explorării spațiale și că rezultatele acestui test vor influența în mod semnificativ călătoriilor interstelare.

În timp ce platforma de lansare se pregăti pentru decolare, Dragoș se chinui să-și domolească emoțiile și își adună toată puterea și curajul pentru a face față provocării ce-l aștepta. Privi spre cerul vast și întunecat, propunându-și să depășească distanțele inimaginabile și să ajungă la stele.

3, 2, 1, start! Naveta țâșni înainte, formând un arc electric. Parcă pereții navetei tremurară, apoi păreau că se ondulară. În clipa următoare, o explozie de lumină orbi monitorul, iar naveta dispăru. Un fior trecu prin corpul Cameliei și suflarea parcă îi îngheță. Urmări, înfricoșată, monitorul, așteptând apariția navetei.

— N-o să-l mai vedem acolo. N-avem camere să-l urmărească la viteza aceea. Îl monitorizăm doar aici. Zise Doctorul, arătându-i un alt monitor pe care pâlpâia o lumină ce se deplasa într-un sistem solar digital. Când va ajunge la Saturn, telescopul Vision va putea să ne arate imagini.

— Peste o oră și 20 de minute.

Doctorul o privi ușor surprins, apoi îi explică.

— Văd că Dragoș v-a explicat unele lucruri. În teorie, distanța până la Saturn ar trebui să fie parcursă într-o oră și 20 de minute, dacă avem o navă care să zboare cu viteza luminii. Din testele noastre, credem că Speranța va depăși această viteză.

— O să merg la copii, dacă apare ceva…

— O să vă contactez imediat. Puteți viziona călătoria lui Dragoș pe sistemul media. Se transmite în direct..

În sala de mese, cei doi copii erau înconjurați și copleșiți de atenția mai multor femei din laborator. Cum intră în cameră, Alina zbură de pe scaun în brațele ei, chiar și bebele zâmbi și începu să dea din mânuțe. Îl luă în brațe, strângându-l la piept.

Își alungă senzația de frică și neputință ce-i bântuia sufletul, și se concentră asupra copiilor.

 

Mai multe glasuri exclamară:

— A ajuns! A ajuns! Toată lumea își concentră atenția asupra proiecției media. Naveta apăru lângă Saturn. Totul părea în ordine.

Camelia izbucni în lacrimi de bucurie, atunci când auzi glasul lui Dragoș în difuzoare.

— Totul a decurs normal, misiune îndeplinită. Mă întorc acasă. Spuneți-i soției mele că o iubesc.

— Și eu te iubesc! aproape strigă Camelia, cu ochii umezi. Apoi, se întoarse spre Alina și arătă cu mâna spre navetă.

— Acolo e tata, îl vezi?

— Bună, tati! Și fetița îi făcu veselă cu mâna.

— Misiune îndeplinită, așa a spus Dragoș Munteanu. Primul om care a trecut bariera vitezei luminii. Incredibil, asta va intra în cărțile de istorie. Primul om ce a depășit viteza luminii este un român. Asta trebuie să vă facă extrem de mândri. Vocea comentatorului fu acoperită de consilierul doctorului, care intră în sală.

— Doamnă Munteanu, Doctorul vă cheamă în sala de comandă.

Când intră, un sentiment de neliniște o cuprinse. Atmosfera de calm se preschimbase într-una de preocupare.

— Ce se întâmplă? Totul este în regulă?

— Da, nu-ți face probleme. Totul e sub control, zise doctorul, oarecum nesigur pe el, apoi reluă. Te-am chemat pentru că Dragoș va face saltul înapoi. Ai zis că vrei să fii prezentă.

Camelia aprobă dând din cap.

— Bine, oameni buni, Dragoș începe saltul spre casă, hai să-l aducem înapoi în siguranță. 3, 2, 1, start! Naveta dispăru de lângă Saturn, iar după câteva secunde dispăru și de pe monitorul laboratorului.

Exclamații de uimire se auziră simultan în sală. Camelia urmărea cu inima împietrită monitorul, pe care simularea sistemului solar continua, dar luminița ce corespundea navetei iubitului ei dispăru.

 

Dragoș se ridică încet din patul conjugal, se duse tiptil lângă pătuțul lui Rareș și-i dădu suzeta. Gurița roșiatică a ghemotocului se deschise atât cât să primească bulbul de plastic, apoi se închise la loc. Un rictus de mulțumire apăru fugar pe fața bebelușului și instinctiv supse de două ori bulbul suzetei și căzu apoi din nou pradă somnului. Îi ridică păturica până sub bărbie și-i aruncă un sărut imaginar cu vârfurile buzelor.

— O minune, gândi Dragoș, sufocat de dragostea ce o simțea pentru el și pentru Alina, fetița lui cu părul bălai. Iubirea pentru Camelia, femeia ce-i ținea inima pe jar și acum, după un deceniu de când o cunoscuse. Se lăsă într-un genunchi lângă pat și-i privi șuvițele de păr blond-arămiu ce-i acopereau fața. Le prinse cu vârfurile degetelor, încetișor, să nu o trezească, și le așeză într-o parte, descoperindu-i fața.    Privi cu dragoste fruntea ce adunase primele riduri, sprâncenele care încadrau atât de frumos ochii de smarald, închiși acum. Nasul ușor cârn, dar semeț, ce trona deasupra buzelor fermecătoare. Simțea că-l doare în piept de atâta iubire, câte îi oferise femeia asta. În astfel de clipe, nu mai era sigur că ar trebui să plece. Cu toate asigurările repetate ale doctorului Dumitrescu, cu toate testele reușite de cei de la tehnic, simțea că nu-i prea corect față de familia lui. Părea prea riscant ce avea de gând să facă.

Dar motorul trebuia testat, testat cu un echipaj uman. Cine să o facă dacă nu el? Știa că e cel mai bun, așa fusese întotdeauna. Crescut într-un mic orășel de sub Carpați, Dragoș avuse o legătură profundă cu muntele și cu natura. Crescând într-o familie de silvicultori, învăță de mic să fie ambițios și să se descurce în fața provocărilor. Doar că prioritățile din viață începuseră să se schimbe de când apăruse Camelia, apoi din nou după ce veni pe lume Alina, iar acum din nou când apăruse Rareș. Înainte, nimic nu-l înfricoșa, acum doar gândul că ar putea să nu-i mai vadă îl speria. Se ridică și ieși, fără tragere de inimă, din cameră.

Azi avea testare în centrifuga gravitațională, așa că se grăbi la institut pentru a fi pregătit atunci când doctorul voia să înceapă.

— Dragoș, e cazul să fixăm o dată. Toate testele sunt bune, n-are rost să o mai lungim.

— Bine, las asta la latitudinea dumneavoastră. Eu sunt pregătit oricând.

— Știu asta, dar m-am gândit că vrei să vorbești cu familia, să…

— Am vorbit cu soția, ea înțelege riscurile.

— Bine! Rămâne stabilit. Ia-ți liber până te caut eu.

 

Stătea lăsat pe spate în scaunul de pilotaj și privea poza familiei. Camelia i-o puse în palmă înainte de salt. Mai avea 30 de minute până la terminarea resurselor de oxigen. În ultimele două ore, de când fusese aruncat în necunoscut, încercase totul. În van, motorul nu mai pornea. Nici nu avea cum, energia era la un nivel prea redus. Transmise ultimul mesaj acasă, asta dacă îl va intercepta cineva vreodată. Era departe, nu avea un punct de reper pentru a face o măsurătoare. Însă, conform datelor obținute de la calculatorul de navigație, nu se mai afla în Calea Lactee. Cine știe cât de departe fusese aruncat de ultimul salt. Nu era claustrofob, dar cabina navetei începu să i se pară prea mică. De fapt, era de înțeles, fusese proiectată pentru acest salt. Cine s-ar fi gândit că avea să rămână blocat aici un timp.

— Timp. Șopti Dragoș.

Era unul dintre lucrurile pe care nu le avea acum. Privi din nou fața zâmbitoare a Claudiei, ochii albaștri ai Alinei și zâmbetul inocent al lui Rareș.

— Niciodată nu o să-i mai strâng în brațe, NICIODATĂ! Zbieră Dragoș, iar lacrimile îi invadă ochii. Unele se desprinseră de pleoape și, pluteau cristaline, lipsite de gravitație, în puținul aer ce-l înconjura… Ceda, asta nu era bine. Își spuse în minte, ștergându-și lacrimile, dar ce mai conta?

Nimeni nu-l vedea, nimeni nu-l va mai vedea vreodată. Nava îi va fi sicriul, orbecăind la infinit prin spațiu până când va întâlni vreun obstacol. Zâmbi trist, gândindu-se la obsesia lui pentru spațiu. Întotdeauna își dorise să zboare în spațiu.

— Ei bine, acum o faci pentru totdeauna. Sper că îți ajunge! Strigă el într-un nou acces de furie neputincioasă.

— Atenție! Nivelul oxigenului la nivel critic. Se auzi o voce robotică.

Dragoș apăsă câteva taste și pe ecran îi apăru un șir lung de date.

— 8%. Cam 12 minute. Hmm, hai să mai încerc o dată, blestematul ăsta de motor.

Reluă toată rutina de comandă pentru pornirea navetei, însă nu se întâmplă nimic. Doar că pe ecran apăru o nouă atenționare de nivel energie critic.

— Asta e, se pare că așa a trebuit să se termine. Ridică din nou poza și o privi, simțind cum ochii i se umezesc. Cum naiba am ajuns aici? Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Și se gândi la zecile de teste ce ieșiseră bine. La naiba! Și izbi cu pumnul în geamul lateral, o dată, de două ori, până îi amorți mâna. Privi din nou poza, dar nu reuși să o vadă bine, ochii îi erau în ceață din cauza lacrimilor. Își șterse cu dosul palmei și cercetă din nou poza.

— Vă iubesc! Doamne, cât vă iubesc. Îi era dor de ei, de familia lui. De glumele lor copilărești, de zâmbetul inocent al copiilor. Chiar și de certurile lor, îi era dor. Îi era dor de ce simțea în prezența lor, în prezența ei. Lăsă capul pe consola din fața lui și strânse poza la piept.

Deodată, percepu un zgomot, ca un șuierat. Sau i se păruse și imaginația îi juca feste? Nu se mișcă, dar își domoli respirația, aproape uitând să mai respire. Da, se auzea ceva, un fel de șuierat, ca și cum un furtun era spart și scăpa aer.

— Ce mai contează acum? Își zise, cu două minute mai repede sau mai târziu tot aia e.

Apoi, șuieratul se opri. Săltă capul curios, uitându-se împrejur. Nu vedea și nu auzea nimic. Pesemne că i se păruse. Puse totul pe seama stresului. Apoi simți cum tensiunea îi crește la cote maxime. Trapa laterală, cea prin care intrase în navetă, se deschise. Instinctiv, își duse mâna la gură într-o încercare disperată de a-și ține respirația. Dar nu se întâmplă nimic. În mod normal, frigul spațiului ar fi trebuit să-l omoare instantaneu înainte ca lipsa aerului să o facă. Dar, ciudat, cu toate că ușa era deschisă larg, putea respira.

— Așa ceva e imposibil, să existe aer în spațiu? Probabil că visez, sunt inconștient și visez. Dar după ce se ciupi de câteva ori de braț, își dădu seama că nu halucinează.

— Dar cum?

Prin minte îi trecură zeci de ipoteze pe care le respingea la fel de repede precum apăreau.

— Sunt mort și asta-i ce se întâmplă după ce mori? Sau se întâmplă ceva inexplicabil.

Privea oarecum cu groază la ușa deschisă spre neant. Dincolo de marginea navetei nu mai era nimic. Doar stelele se vedeau, la o distanță infinită, sclipind în negura spațiului.

Se uită în jur după un obiect pe care să-l arunce afară. Se născuse în el curiozitatea. Desprinse masca de oxigen din amalgamul de furtune și fire ce-o însoțeau. Încolăci firele și curelele în jurul ei, apoi o aruncă. Acesta zbură încetișor și, la aproximativ doi metri, se lovi de ceva invizibil, apoi căzu la fel de încet, oprindu-se pe o podea invizibilă.

Părul i se ridică pe ceafă și pe antebrațe de spaimă.

— Wow, ce mama… Unde mă aflu?

 

Întins pe canapeaua confortabilă din cabinetul psihologului, Dragoș încerca să-și amintească ultima misiune. Undeva în spatele lui, se auzi vocea doctoriței care-și nota ceva în carnețelul ei.

— Să reluăm, din clipa în care îți amintești, după ce ai revenit pe pământ.

— Ciudat, nu? Într-o clipă ești undeva pierdut în spațiu, iar în următoarea te trezești la ușa casei tale.

— Dragoș, nu ăsta e rolul meu, eu nu judec. Eu doar te ajut să-ți aduci aminte, te ajut să înțelegi, eventual să te ghidez acolo unde…

— Știu, doctore, dar nu-i ciudat? Insistă Dragoș.

— Deci ai ajuns la ușă? Ăsta e primul lucru pe care ți-l amintești?

— Mă gândeam dacă toată cursa mea în spațiu fusese adevărată sau o închipuire. Apoi am observat că eram îmbrăcat în combinezonul de salt. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Ușa s-a deschis și Camelia a zbierat, izbucnind în plâns și mi-a sărit în brațe.

— Nu-ți amintești cum ai ajuns la ușa casei tale?

— Nu, parcă veneam de undeva. Știu că m-am simțit protejat, în siguranță.

— Poate, fiind speriat de ultimul salt, acum că erai acasă, te-ai simțit în siguranță.

— Și asta, dar parcă era și altceva. Ca și cum cineva îți ține spatele, te apăra. Genul ăsta de siguranță.

— Altceva, îți amintești?

— Atunci când Camelia a deschis ușa și mi-a sărit în brațe, eu n-am reacționat. N-am îmbrățișat-o la rândul meu. Eu doar ziceam într-una „Nu suntem pregătiți”.

— Pentru că ultimul tău salt a fost dezastros? Poate ai găsit o defecțiune și de aceea ți-ai spus că „nu suntem pregătiți”. Dar despre navă? Ce poți să-mi spui? Ți-ai amintit ceva?

— Uite, am primit zeci de întrebări de la Institut. Am „vorbit” și cu băieții veseli de la guvern. Și Dragoș ridică două degete, îndoindu-le în semn de glumă. La fel le-am spus tuturor. Nu știu ce s-a întâmplat cu nava. Nu-mi aduc aminte să fi ieșit din ea. Adică, hai să fim serioși, cine ar fi ieșit? Era să fac, la naiba, pe mine când trapa s-a deschis. Cum să faci un pas dincolo de navetă când vezi doar spațiul infinit?

— Bine, aș vrea să-ți propun o ședință de hipnoză.

— De acord, dar vreau ca soția mea să fie prezentă. Zise Dragoș după câteva clipe de gândire.

 

Dragoș o cuprinse în brațe pe Camelia, băgându-și nasul în părul ei. Îi depuse un sărut la baza capului, apoi trecu încet, încet s-o sărute pe gât, întorcând-o cu fața spre el. O privi câteva clipe, scăldându-și iubirea în ochii ei verzi, apoi o sărută pe buze.

— Te iubesc.

— Te iubesc mai mult, mulțumesc că te-ai întors la mine.

— Apropo de asta, vrei să-mi mai spui o dată ce s-a întâmplat la ședința de hipnoză? Ce mi-am amintit?

— Ai aterizat undeva la periferie și ai vândut nava la fier vechi.

— Așa și?întrebă Dragoș zâmbind

— Ai luat un taxi și ai venit acasă.

— Și cu ce am plătit?

— Eh, pui și tu atâtea întrebări. zâmbi Camelia, gudurându-se pe lângă el.

— Acum serios, mi-am amintit ceva?

— Nu, dragă, ți-am mai spus. N-ai reușit să-ți amintești nimic.

Undeva într-un birou la Institut, doctorul și cei care asistaseră la ședința de hipnoză semnau un document inscripționat „Strict Secret”. Nimeni nu avea să cunoască detaliile misiunii. Într-adevăr, omenirea nu era pregătită încă. Doar un noroc chior făcuse ca naveta să ajungă într-o regiune a universului unde-și făcea veacul o specie pacifistă.

Avertismentul fusese clar. „Acolo sunt pericole ce nu le puteți gestiona încă. Nu sunteți pregătiți.”