Secțiunea SF
Premiul al II-lea- Angela Dina Moțățăianu
Ceres Seniors’ Residence
În Ceres Seniors’ Residence veniseră încărcaţi de iluzii! <<Al vostru e! Vă aparţine pe de-a-ntregul! Veţi fi între voi, seniorii spaţionauţi! Vă veţi bucura de facilităţi moderne şi de confort! Adio discriminări! Nu vă mai paşte ageismul!>> trâmbiţau asigurările celor responsabili de aducerea lor aici.
Puţini păreau a se fi lăsat pradă pseudolaudativei apologii a Ceres Seniors’ Residence! Multora nu le convenea că sunt bănuiţi de monotonie vârstnică, nefiind îmbătrâniţi galopant, posedând încă suflete şi minţi proaspete, beneficiaseră de tot felul de tratamente regenerative, chiar implanturi şi reconstituiri capitale şi salutare… Erau doar cei ce-şi investiseră viaţa în slujba omenirii!
Pe de altă parte, tributari organicului, nu agreau nicicum dependenţa de nanobioţi, ori Ceres, planeta pitică din centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter, era considerată de iniţiatorii programului locul ideal de expulzare a seniorilor din generaţia a IV-a, după biseculara epocă pandemică. Exilaţi aici, erau etichetaţi drept oamenii de sacrificiu, pionierii trimişi în spaţiu pentru a testa noi posibile locuinţe pentru oamenii depăşind ca număr 15 miliarde pe Terra, chiar în condiţiile când pandemia prelungită decimase populaţia. Întrucât oceanele erau deja suprapopulate, se hotărâse reactivarea visului omenirii de-a cuceri Cosmosul… Aveau garantate casa, masa la standarde ridicate, zăboveau, ce-i drept, cu adaptarea… Spaţialitatea nu le convenea, căci peisajul extern stâncos, prăfos, adăpostea imediat în mantaua planetei pitice un ocean de gheaţă. Ori, la senectute, frigul, da, frigul era ameninţarea capitală!
Lăsau precauţiile în urmă doar când era vorba de călătoriile în capsule autopropulsante! În timpul a câtorva ore în jurul planetei pitice, se delectau observând erupţiile vulcanilor de gheaţă. Era grozav de atractiv şi pentru ineditul fenomenului, dar şi pentru că acesta le reactualiza poveştile primitivilor, când mamifere uriaşe populau oceanele de unde plecaseră ei spre stele… Chiar dacă habitaclul era conceput s-apropie gravitaţia celei de pe Terra, iar ei deţineau costume izolatoare, totuşi temperatura de -37 de grade C în cele mai călduroase zile le-amintea distanţarea de Soare, inoculându-le percepţia că vor fi criogenaţi definitiv, metamorfozaţi în calupuri casabile, nu alta! Şi asta îi făceau circumspecţi, aproape inadaptabili. Totuşi, persiflau grosier manifestarea naturii în acţiune aci. Luau în derâdere trâmbele de apă, metan şi amoniac zvârlite din plămânii îngheţaţi ai noii lor case, pe care o sancţionau c-are sistemul respirator bolnav şi că i-ar trebui un transplant… mai curând, o corecţie de orbită, s-o tragă mai aproape de Soare… unde-i cald şi bine!
Ceres Seniors’ Residence era, în fapt, un sistem de celule-habitaclu incluse în stratul de suprafaţă, având pereţii hexagonali. Ancadramentul fusese considerat optim, mai ales prin prisma recirculării resurselor de apă şi aer, în proporţia optimă pentru ocupanţi. Aşadar, tot ceea ce-i înconjura număra şase laturi ori graniţe.
Pentru că se ieşea rar afară, cei care concepuseră complexul generaseră inclusiv o iluzie a succesiunii zilelor şi nopţilor asemănătoare celei de pe îndepărtata Terra, simulată prin sistemul artificial de iluminat. O făcuseră nu c-ar fi contat pentru ocupanţi, obişnuiţi cu alte ritmuri, cu dese episoade de hibernare între două călătorii de mulţi ani-lumină, nu, ci pur şi simplu, dintr-un capriciu al arhitectului-şef.
Cu ce erau tentaţi să-şi petreacă activ timpul pionierii de ieri, izolaţii de azi? Li se propuneu trei zone de atracţie: somptuoasa Hololibrary, uriaşul Centru de sport extrem şi un excentric Laborator de hibridizare.
Prima opţiune, Hololibrary, dintr-un început fusese un loc înţesat de bizarerii! Îi întâmpinaseră aci nişte cărţi ciudate, vibrante… Intuiseră provenienţa şi, în scurtă vreme, fură edificaţi asupra faptului. Erau toate rezultatul sublimării fiinţelor dintr-o Enclavă de pe Marte. Stăteau dovadă coperţile din piele caldă, aproape umană, care palpitau în culori distincte în funcţie de trăirile cititorilor. Odată ce erau deschise, hologramele se succedau rapid, dezvăluind destinele fiinţelor închise în cărţi. Aproape instantaneu se lega o conexiune la nivel subliminal cu interesatul… şi cartea începea să-l urmărească avidă, îi sărea în braţe din capsulele de protectie, arătându-şi cumva un melanj între bucurie şi ataşament, aidoma unui căţel terestru sau unui mingok saturnian… Iar dacă altcineva ar fi vrut să apuce cartea, se isca o reacţie ciudată şi la seniorul cititor, devenit deodată irascibil, pus pe harţă… Nu de puţine ori se auzise de încăierări soldate cu ochi vineţi şi membre luxate. Se făcea?! Colonia era selectă, ocupanţii – trecuţi din timpul vieţii în istoria Terrei!
Multora le surâsese Centrul de sport extrem, un loc plăcut de relaxare. Dar nu durase mult nici tentaţia experimentelor de-acolo! Şi asta, de când un grup se hazardase să reconstituie un fel de vânătoare primitivă, adică o confruntare între o familie de lei şi un bivol african… Li se păruse de o extravaganţă maximă reeditarea luptei pentru supravieţuire prin transpunerea în animale din evuri trecute. Dintr-o eroare, nu stopaseră programul la timp şi doi dintre cei şase participanţi la joc rămăseseră cu tare permanentizate. Unul, când era înfometat, răgea ca leul la masă, marcând și terenul în mod corespunzător… și iscând tuturor un disconfort iritant şi de neiertat, ducând la nişte animozităţi de neconceput în spaţiile destinate restaurării, ceilalţi dând bir cu fugiţii, flămânzi şi foarte indignaţi… Altul manifesta un prurit agresiv care-l înverşuna teribil asupra tuturor şi a sa, în timp ce se scărpina intens în zona antebraţelor, unde păstrase porţiuni de blană aurie ce nu dispăreau cu nici un tratament. Supravieţuise epilărilor cu laser, arsurilor cu vapori de acid cianhidric şi altor torturi cărora fusese supus bietul, conştient ori sedat. Nici transplantul local de epidermă nu dăduse roade, blana înflorise nestingherită, împodobindu-l curând chiar cu o coamă abundentă!
Când şi când, vreun senior mai îndrăzneţ ori vreo senioară mai excentrică treceau pragul Laboratorului de hibridizare. A doua zi, se arătau ca noi cu totul când se aventurau pe coridoarele domiciliilor de pe Ceres.
Doamne cu implanturi strălucitoare de mercur în loc de ochi zâmbeau ghiduşe, aşteptând complimente unanime. Deopotrivă de surprinzători se dovedeau şi unii domni până mai ieri calviţioşi! Aceştia instigau la profunde invidii sau la glume neiertătoare pe cunoscuţii lor, afişând frizuri bizare din alge venusiene fremătânde, sâsâitoare precum şerpii de pe Terra…
*
Într-o zi virtuală, se-anunţă la centrul de comandă al Residence-ului că se va deschide noul punct de atracţie: un Bazar cu obiecte descoperite în ultimul deceniu terestru în Centura de asteroizi!
Vestea îi animă pe mulţi, în special pe amatorii de câştiguri neaşteptate… Era clar că urma să fie aruncate-n joc ceva artefacte de origine extraterestră, mai mult ori mai puţin utile! Unii visau la o a doua tinereţe fizică în contact cu misterioasele Ceţuri din legendele asteroidale, alţii sperau să intre în posesia unor talismane dătătoare de cine-ştie-ce puteri miraculoase de tipul dematerializării subite şi reapariţiei în locurile cele mai neaşteptate pentru a face farse celorlalţi…
Cu ore bune în avans, doritorii de surprize, pradă unor manifestari ancestrale subit reactivate genetic, se aşezaseră… la coadă în faţa Bazarului, de fapt o structură de celule apărute fără veste într-o extremitate a complexului.
Căpetenia şirului era chiar un fost comandant de fregată spaţială, falnic, cu o ţinută demnă, ştiut şi salutat de toţi. Cei sosiţi după el se ordonaseră în lungul rândului… civilizaţi, cuviincioşi, cum stă bine oricărui vârstnic, nu?!
Se mai pleca, ba pentru vreo şuetă de interes, ba pentru o dezmorţeală, ba după vreo alimentare la sintetizatoarele de hrană şi lichide aflate la tot pasul, că nemişcarea, de la o anumită vârstă, aduce hemostază, înţepeneală de-a dreptul… cât ai fi fost tu de fost spaţionaut și pe ici, pe colo… protezat! Toţi, însă, îşi fixau rândul, pentru a şi-l repera la întoarcere…
Când falsele zori trecuseră de mult, erau prieteni, colegi de suferinţă!
Peste ceva timp, cumva irascibilizaţi de aşteptare, pierdură din conduita disciplinată, devenind nepăsători la maniere, sonorizându-şi excesiv trăirile, revendicându-şi incorect locul, dacă-l părăseau, inaugurând alt stil comportamental, mult diferit de cel expus cu nişte ceasuri în urmă!
În starea asta de tensiune îi găsi şi ceasul deschiderii!
Exact la ora menţionată pentru inaugurare, se materializă în preajma grupului numeros un robot minion şi demodat, cu formă umanoidă, aducând cu străvechiul Kit educaţional Marty. Conceput c-un cap prea mare faţă de corpul central trapezoidal, plutea pe un skateboard magnetic odată roşu, acum păgubit din loc în loc de stratul de protecţie. Micuţ şi firav, cum se-arăta, se învrednici spre uşa Bazarului cu repeziciune şi siguranţă.
Se ştia că ceea ce-i unea pe seniorii de aici, dincolo de expulzare, de discrimiare, de izolare, era chiar ura faţă de Automate, cum denumeau toată stirpea roboţilor de generaţia a XIII-a. Omiteau ori se făceau a uita că doar aceştia făcuseră posibilă evadarea de pe o Terra suprapopulată, bolnavă, malefică şi că lor le datorau supravieţuirea?! Pur şi simplu, capacitatea maşinilor de a-şi multiplica prin nanobioţi circuitele synaptice le displăcea teribil! Oameni fiind, mai mult, aflaţi la senectute, trecuţi prin multe şi căzuţi în autoadmiraţie, detestau chestiile astea superinteligente, care aveau oricum să le supravieţuiască lor, ca indivizi, dar şi ca specie, urmând să populeze Universul fără grijă, la un moment dat! Aşadar, un motiv în plus pentru care celeritatea roboţelului dintr-o generaţie veche – se vedea aici grija administratorilor proiectului pentru ego-ul ocupanţilor – le displăcu celor din rând, aflaţi de peste zece ore terestre în aşteptare. Normal, nu?!
Ex-comandantul se scutură de nişte ani, revigorându-şi verticalitatea şi se-ntoarse grăbit către cei din spatele său cu care se-nţelese din priviri, revenind apoi la poziţia individului Alfa.
Nici una, nici două, întinse un picior, categorică barieră, accentuându-o şi c-o riguroasă interdicţie verbală:
– Pe-aici nu se trece!
Nelăsându-se intimidat, mititelul dădu să depăşească hotărâta oprelişte cu aceeaşi nestrămutată încredere ce-i marcase debutul. Dar, spre stupefacţia lui, fu scos din perimetrul uşii de un cvintet de ordine, monitorizat interjecţional de conducător :
– Pst! Pst! Fiu! Fiu! Fiu!
Deşi nesonorizând intenţiile sale, piticul nu se lăsă bătut. Încercă repetarea temerarului gest iniţial, însă fu smuls locului de salvatorii voluntari şi repoziţionat către culoarul luminat difuz. Ba mai mult, o senioară cu veleităţi ştrengăreşti îi puse piedică. Intervenit impactul dintre inerţie şi oprelişte, îndrăzneţul se prăvăli rapid, având probabil sistemul de reglaj gravitaţional defect. Se redresă cumva şi-şi recăpătă ţinuta demnă de o maşinărie aparent lipsită de hibe. Totul se petrecu extrem de repede, după o sesiune de intermitente clipiri din setu-i de leduri frontale şi de piuituri ameninţătoare, în timp ce-şi rotea micuţele antene-melc.
Când îl zăriră pe nelegiuit reînălţat, ca la o comandă neauzită, dar cu efect percutat, din mai multe piepturi răsună la unison imperativul:
– La coadă! La coadă! La coadă!
Tuturor li se păru că băgăreţul îi fulgeră cu două fante din zona capsulei centrale precum doi ochi mijiţi a indignare, părând chiar să fi semnalizat acustic ceva, dar zarva îi acoperise mesajul!
Sancţionatul perdant, nemaizăbovind o clipită, activă skateboardul magnetic şi plecă în trombă, lăsând şirul indian să-şi savureze momentan triumful repurtat.
Energizate de biruinţă, spiritele îşi reveniră la comportamentul elevat afişat în seara din ajun, hotărâţi să nu-şi abandoneze reduta spaţială.
Se constituiră acum în celule de rezistenţă, plecând pe rând încotro îi stârneau necesităţile şi întorcându-se fericiţi de regăsire. Erau bravi camarazi, netemători de nimic şi devotaţi cauzei comune: prilejul deschiderii Bazarului. Chiar nu mai conta că programul inaugural nu fusese respectat, aveau să aştepte la faţa locului fericitul moment!
Achiziţionând endorfine în diverse moduri, îşi petrecură în aceeaşi stare de spirit ziua-ntreagă, seara şi noaptea ce urmară, căliţi de prima experienţă, mai pregătiţi ca oricând pentru orice!
La opt fix, reapăru acelaşi Kit pricăjit. Ca şi-n ziua precedentă, se îndreptă spre uşa Bazarului cu accesul protejat.
Domnul Alfa pufăia dintr-un trabuc neaprins… Văzuse el aşa ceva într-o holocarte de pe Terra, veche de sute de ani şi comandase obiectul sintetizatorului. Din păcate, i se livrase un simulacru din porospandex, sălciu la gust… dar omul era mulţumit măcar pentru efectul vizual favorabil, testat asupra unor doamne din anturaj.
Deţinând acest sublim accesoriu, Şeful improviză nepăsarea… Pregătise o tactică de intervenţie, în caz c-ar mai fi vrut cineva să se-nfiinţeze în faţă. Şi era sigur că nu va mai risipi energie sub nici o formă. Lăsase în locul său nişte cunoscuţi, un cuplu, persoane de acţiune, ceva mai tineri, deci, mai în putere, ambii foşti subalterni pe fregata spaţială condusă cândva.
Aceştia, adevăraţi cerberi, stăteau aşezaţi de-o parte şi de-alta a intrării pe câte un dispozitiv locomotor cu pernă de gaz. El derula o hologramă de tip memory, ea făcea un joc de terraformare pe dispozitivul mobil implantat în palmă. Ai fi zis că nici nu-l văzuseră, nici nu-l auziseră pe cutezător.
Odată ajuns în dreptul celor doi, Marty Robot se poticni şi dădu cu fruntea de sistemul anti-acces din cristale de cuarţ al Bazarului. Năucită de izbitură, maşina pică pe moment! Seniorii exultau, nu alta de reuşită! Se felicitau în sine c-aleseseră strategia cu macromolecula de nylon invizibil, setată la nivel maxim de rezistenţă, dar fără funcţia de secţionare! Aceasta unise terminaţiile dispozitivelor locomotoare şi-l stăvilise pe recidivist.
Nu interveniră cu nimic. Doar expresia feţelor le trăda nerăbdarea descărcării prin râs. Aşteptau plecarea pedepsitului ca să se elibereze de un prea plin de satisfacţie.
Dădu Sfântu’ Eon că Robot Kit se verticaliză şi, în drum spre skateboardul magnetic, cândva roşu, acum degradat, îşi descătuşă el întâi obida printr-un strigăt uman amplu, vibrant, de peste 90 dB, în discordanţă cu silueta-i minionă de Automat desconsiderat, paralizându-i pe seniori:
– Să mă autodezintegrez în următoarea secvenţă temporală! Nici azi nu vă deschid!