Ziua lor

 

 

Strecurându-se neanunţat în cabinetul preşedintelui, Aern îl găsi pe acesta oxigenându-şi plămânii. Ezită, apoi îşi zise că totuşi momentul poate fi prielnic discuţiei. Fiindu-i prieten de mult timp, Orst nu-şi întrerupse exerciţiul fiziologic, şi nici nu se miră că Aern – consilier prezidenţial în schema oficială – se aşează, fără să-l salute, pe canapeaua din piele naturală. Încheie totuşi mai devreme aerisirea şi intră direct în miezul problemei care îi frământa pe toţi:

– Ce spui de Eirt? Că eu nu prea ştiu ce să cred.

– Hm. Aş zice să dispui retragerea echipei de investigatori. Eirt s-a sinucis.

Îşi spuse că probabil aşa va face. Însă când se sinucide un vicepreşedinte al planetei cam trebuie aflat motivul.

– Ştii şi de ce?

Reţinându-şi oftatul, Aern răspunse cu greu:

– Da. Din păcate, da. E tragic şi inutil – gestul lui nu cred că poate schimba ceva.

Şi îl privi pe Orst aşa de adânc încât acesta înghiţi în gol voind a spune: „Aşa de rău stau lucrurile?!”. Însă spuse altceva:

– Te rog, vreau să aflu ce crezi tu despre treaba asta!

– Hm… Nu ştiu dacă ai timp şi răbdare să asculţi totul. Nu ştiu dacă poţi înţelege. Nu ştiu dacă trebuie să-ţi asumi o astfel de răspundere… O răspundere ce-i priveşte pe toţi semenii…

– Cam asta ar fi şi definiţia preşedinţiei, vru Orst să detensioneze vorbele celuilalt.

– De data asta e mai mult decât a fost vreodată! De data asta cred că adevărul ar trebui ascuns…

 

Aern îşi dădu un scurt răgaz, în care evaluă, ca dintr-un reflex profesional, starea de impacientare reţinută a lui Orst, şi apoi reluă:

– Când Eirt şi-a terminat studiile – făcând-o, cum se ştie, în mod strălucit – a fost imediat repartizat, pentru a-i exploata dintru-nceput geniul, în postul de vicepreşedinte psiholog. Tip raţional şi energic, ajuns într-o poziţie în care putea face mult bine semenilor, şi conştient că îl chiar poate face, el se puse la lucru cu un elan de invidiat. Rezolvă eficient câteva probleme psiho-sociale oarecum presante şi, în răgazul de după, îşi aduse aminte de un proiect de pe vremea studiilor la Academie. Participase atunci la nişte cercetări mai neconvenţionale, combinaţie între teoria sistemelor şi algoritmii incrementali de psihologie practică. Societatea, matrici de indivizi; atributele, vectori scalari; procesele sociale, funcţii multi-variabile – ca să mă exprim succint. Reluând acum acel proiect, Eirt visa să obţină un instrument pentru determinarea evoluţiei grupurilor sociale largi. Predicţie hiper-matricială.

– Nu ştiam că te-a pasionat formalizarea matematică, îl întrerupse Orst, însă fără a-şi adăuga glasului vreo intonaţie. Sau poate tocmai simţind nevoia să calmeze tensiunea ce se strângea în cameră.

– Mi-a arătat câte ceva despre principiile metodei stabilite de el, şi a trebuit să-i recunosc genialitatea. Pentru un timp i-am preluat eu o parte din sarcini, ca să poată lucra la acele idei.

Acum aproape o jumătate de an totul a fost gata. Îmi aduc aminte cum Eirt a intrat la mine radios, să-mi arate dosarul cu noul său proiect. Lucrarea se arăta profundă şi completă. Mi-a spus atunci că va demara analiza aplicând-o chiar societăţii noastre, şi că apoi la mine, primul, va veni să-şi arate rezultatele.

Era tocmai în perioada de după masacrul rasial din Med.

În acea seară n-am adormit uşor: cunoscându-i proiectul, şi având eu însumi pasiune în socio-psihologie, mă aţâţa ideea unui rezultat puternic.

Şi rezultatul a venit. Dar nu a doua zi, ci peste încă trei zile. De cum a intrat în cabinet am văzut ceva în neregulă la Eirt. Mi-a înmânat dosarul şi mi-a prezentat verbal un rezumat scurt, pe ton sec. Când sensul cuvintelor a putut ajunge la mintea mea am aflat că suntem, din perspectiva acelei analize, o societate de tip negativ, a cărei evoluţie – din cauza unor factori intrinseci imuabili – se încheie cu autodistrugere.

Imediat ce mi-a spus aceasta a plecat, clătinându-se. Nu puteam să accept, dar nu-mi venea nici să ignor. Aşa că m-am retras să studiez pe îndelete lucrarea, să aflu unde greşise.

 

*

 

În acest moment Aern se ridică să dea câteva târcoale arabescului central din cabinetul prezidenţial, spre a mai uza starea nervoasă. Orst, dimpotrivă, asculta înmărmurit; pătruns de greutatea lucrurilor, aştepta ca Aern să reia istorisirea.

 

– Am studiat dosarul cu speranţa că voi găsi o fisură, ceva care să infirme concluzia lui Eirt. Obstinaţie zadarnică…

L-am căutat apoi să-l întreb ce are de gând. Mi-a răspuns că trebuie să refacă lucrarea, să culeagă din nou date, cât mai largi, ca apoi să reaplice mai atent procesarea.

L-am înţeles. Îşi dorea şi el să fi ajuns la concluzia greşită. Voia să consolideze studiul astfel încât să obţină un rezultat aplicabil, constructiv.

 

Reuşisem să uit, ocupat fiind cu problemele slujbei, când vestea neoficială a sinuciderii lui Eirt – printr-o şoaptă perfidă – mi-a reamintit totul. Am pătruns imediat în cabinet şi am sustras dosarul. Şi din nou m-am ascuns să-l parcurg pe îndelete.

Metoda elaborată, deşi abordată şi reconstruită cumva altfel, atinsese perfecţiunea. Datele erau stricte şi inducţiile corecte. Însă aceeaşi teribilă concluzie!

Hm! Chiar mă gândesc că am fost şi eu pe lista de suspecţi…

– Nu! interveni Orst, cu un zâmbet trist. Le-am spus că eram împreună în timpul acela.

– Bine… dar nu eram împreună!

– Ştiu. Te întâlneai pe ascuns cu Lora.

Fu rândul lui Aern să zâmbească trist.

Orst îşi aminti că este totuşi preşedintele. Întrebă:

– Crezi că este ceva de făcut?

Doar urme slabe de compasiune mai licăreau în privirea lui Aern, care se mobiliză cu greu să-l ajute pe Orst a înţelege:

– Sfârşitul nostru e sigur. Dacă la început am avut îndoieli, acum ele mi s-au dizolvat complet.

 

Însă de-aici lucrurile te privesc pe tine, direct. Pentru că nu poţi evita un anume gând. O întrebare afurisită: N-ar fi cumva mai corect ca sfârşitul să aibă loc acum, în zilele noastre, decât să îl amânăm pentru următorul declin sinusoidal, peste câteva sute de ani, când populaţia va fi înzecită ori poate însutită?

Urmară câteva minute de linişte, în care cei doi nu-şi mişcară nici măcar privirile. Apoi Orst, cu tegumentul facial albăstrit de parcă neglijase să respire, întrebă:

– Crezi că situaţia trebuie neapărat tratată astfel? Chiar nu poate exista altă soluţie?

– Nu. Nu cred. Dar, ca amuzament cinic, am să-ţi spun totuşi că în modelarea cvasi-matematică a lui Eirt apare o expresie polinomială de gradul trei. Ceea ce înseamnă că ar exista şi o a treia soluţie, doar că – în contextul transpunerii în psiho-algebră – aceasta nu-i de tip real.

 

*

 

În zilele următoare Orst stătu mai mult închis în cabinet. Nu se îndoia de cele aflate de la Aern – în prietenul său credea fără rezerve. Prietenul său…

 

Într-o pornire naiv-disperată, Orst îşi propuse să caute el soluţia aceea virtuală, întrezărită şi totodată contrazisă matematic. Nu voia acum o autodistrugere, dar nu o accepta nici pentru acel viitor când strănepoţii perechilor de acum vor avea sute de nepoţi. Se dispensă de aceste gânduri erozive spre a reveni în miezul problemei propriu-zise. Trebuiau mobilizate resurse neobişnuite…

 

*

 

După câteva săptămâni preşedintele îl chemă pe Aern.

– Am găsit soluţia.

Tonul sec şi micile gesturi ale extremităţilor conlucrau – în analiza pe care i-o făcu Aern în sinea lui aproape involuntar – spre ascunderea trăirilor interioare. Orst devenise greu de citit. Părea că „a trecut pe bateriile de rezervă”.

– Ştim că, deşi implicit şi neexprimat, factorul a-tomic determinant al situaţiei din analiza psiho-socială este în conştiinţa individuală; unde, trebuie să recunoaştem, avem… imperfecţiuni.

Apoi, parcă speriat de ofsaidul că nu-şi pregătise o formulare a ideilor, preşedintele spuse scurt:

– Suprimarea conştiinţelor este a treia soluţie!

Aern rămase blocat pentru câteva secunde. Apoi îşi comandă minţii să se descleşteze.

– Uiţi că şi eu am studiat fizio-psihologia?! Conştiinţa e un fenomen mult prea complex, cu prea multe ramificaţii în cortex pentru a putea fi identificat şi anulat.

– Savanţii au găsit un nucleu, un sâmbure, un proces, pe care se sprijină întregul eşafod. L-au numit „nod impatic”.

– O empatie spre interior?!

– Da. Un nucleu de intropatie a proceselor mentale!

– Dar care naiba savanţi!? Nici o academie nu a ajuns la o cercetare atât de avansată…

– Hm. Există un anume institut de cercetări aprofundate, despre care extrem de puţini avem ştiinţă… Şi când mă gândesc că, mai tânăr fiind, am vrut să-l desecretizez, să-l scot la lumină. Da’, mă rog!

 

Aern, trecând peste ideile exterioare, pică într-o transă lucidă. Nu mai ripostă la sentinţa aflată, dar îl cuprinse o meditaţie adâncă, pe care o puncta uneori, aproape involuntar, cu frânturi de gânduri rostite cu voce abia perceptibilă.

– … fără conştiinţă… am fi ca un animal… n-ar exista ura, crima…, dar nici iubirea… Viaţa s-ar reduce la percepţii primitive,… elementare,… curate?, da… însă lipsiţi de dorinţa de perfecţionare, de progres… Fără conştiinţă… am trăi fericirea fără să o ştim…

 

Când îşi termină de rumegat gândurile, Aern îşi îngădui – printr-o afurisită deformaţie profesională – să-l privească analitic pe Orst. Un facies emaciat, o postură zdrobită. Nici urmă de încântare pentru victorie: ar fi preferat să nu existe problema care să-i permită găsirea soluţiei.

– Încep să cred că ai găsit ceva…

Atunci Orst încheie întrevederea spunând parcă cu ultimele particule de glas rămase:

– În ordine. Te rog să te ocupi tu mai departe.

 

*

 

Chiar a doua zi Aern vizită laboratoarele secrete pentru a prelua ştafeta. După câteva zile lucrurile demarară, iar în câteva luni reţeaua de dispozitive pentru anulat conştiinţe era instalată şi gata pentru declanşare globală.

 

*

 

– Raportez îndeplinirea sarcinii.

– Chiar este gata?!

Aern răspunse un „da” ferm, care-l repuse pe Orst în papucii de preşedinte. Şi acesta se regăsi firesc:

– Mda. Atunci puteţi începe chiar de mâine. Sunt pregătit.

– Cum!? Şi tu vrei să fii transformat? Pregătisem o ecluză izolatoare…

După ce se frământă puţin, Orst reuşi să-şi formuleze răspunsul:

– Crezi că aş putea suporta lucid să văd cum piere o lume căreia nu îi este dat să crească?!

 

*

 

În noaptea aceea Aern înregistră toate acestea spre a rămâne celor ce vor mai cocheta cu inteligenţa, sau poate chiar urmaşilor îndepărtaţi ai speciei sale după ce-şi vor fi depăşit blestemul.

Dimineaţa, tot el dădu semnalul începerii Zilei D, şi curând toţi delfinii din oceane reveniră la condiţia primară, de simple animale.