Hulita

(varianta de 5 pagini)

 

Enno

 

Ținutul pe care îl străbăteam era, în ciuda copacilor desfrunziți, cu ramuri înălțate spre cer parcă a rugă, lipsit aparent de viață. Răzbisem cu ușurință șesurile și, de ceva vreme, înaintam printre dealuri copleșite de pădure, tot căutând drumul pe care-l știam străpungând munții ce se zăreau departe. Din când în când, prin poienile dintre crânguri, printre stropii de ploaie mărunți, dar atât de deși încât apa plutea în eter ca o pâclă, de la înălțimea murgului meu, puteam zări așezări stranii, formate din movile din care, să nu fi răzbătut spre văzduh la fel de plumburiu ca el fumul, nici n-aș fi zis că adăpostesc oameni, ci cârtițe uriașe. La întrebarea mea mai mult gestică – o indicare cu degetul și o ridicare din umeri a nedumerire -, robul ce mă însoțea, care mă costase doar un obol, îmi scuipase printre dinții lui pământii, precum întreaga-i ființă, cuvântul bordeie. Le-ar fi putut spune oricum, căci pentru mine tot mușuroaie erau…

Înaintam deja de multe ceasuri prin hățișuri prin care cu greu găseam o potecă. Terenul, din ce în ce mai abrupt și pietros, în cele din urmă, mă forțase să descalec. Să nu fi plouat, probabil soarele ar fi strălucit acum de prânz, însă așa, fără ajutorul orologiului meu intern reglat în anii de viață cazonă mi-ar fi fost ușor să mă înșel asupra momentului din zi în care mă aflu.

Eram urmat de sklave, care se ținea după mine dovedind o vigoare demnă de laudă. Străbăteam cu greu o sihlă care trăda prezența umană, când, ca o dovadă în plus, am putut vedea gonind spre noi o haită de animale scheletice care urlau a foame. Robul, dovadă că era curajos, a înșfăcat un retevei și a frânt cu el zborul unei fiare care-i căuta beregata. Nefiind prima oară când eram atacat de câini – dintotdeauna însoțitori ai oamenilor în războaie – am sărit în șa și mi-am îndemnat armăsarul din frâu să-i joace în copite. Am izbit continuu cu ghioaga, sfărâmând țeste, până când am reușit să-i pun pe fugă, în cor lugubru de chelălăieli.

— Unde sunt câini, sunt oameni, i-am spus robului, mai mult pentru a-mi auzi vocea, decât pentru că aș fi sperat vreun răspuns.

M-am bătut cu pumnul în piept și mi-am rostit numele: Enno, apoi am îndreptat spre el degetul, poruncindu-i să facă același lucru.

— Jai! a răspuns, arătându-se pe sine.

I-am făcut semn să mă urmeze și am pornit în direcția în care se retrăsese haita. Jai n-a crâcnit. Cred că-l voi ține pe lângă mine, căci pare îndrăzneț și destoinic.

Dincolo de un desiș pe care, pentru a-l străbate a trebuit să descalec din nou, într-o rariște, am putut desluși prin pâclă bine-cunoscutele mușuroaie. Erau doar câteva, semn că nici comunitatea care le locuia nu era numeroasă. Am fost întâmpinat cu urlete ce, la început, le-am bănuit a fi ale potăilor pe care le pusesem pe fugă. Am deslușit cu surprindere un glas strident de femeie, însoțit de altele mai vagi și parcă mai grave…

Am încălecat năpristan. Cu precauție, mi-am mânat calul pe poteca dintre movile, căutând cu privirea sursa urletelor. Abia acum câinii s-au pus pe lătrat, mărind vacarmul, dar ținându-se la distanță. Datorită lor, m-am putut apropia pe nebăgare de seamă de ceata băștinașilor, care nu încetau a slobozi lamentări stranii. Ceea ce am văzut m-a făcut să scot sabia. Pe sol, cu desăvârșire goală, țintuită de mâini și de picioare de patru bărbați, o tânără urla gutural, zbătându-se din răsputeri pentru a scăpa din strânsoare. De ea, ca un mesager al morții, se apropia un bărbos în straie cernite, pe care l-am putut vedea cum saltă un țăruș, pentru a i-l împlânta în piept.

Îngrozit, am slobozit un strigăt de luptă. Mi-am cabrat murgul și, dintr-un salt, am ajuns lângă bärtig, care, la vederea mea, a scăpat din mâini țărușul, s-a prăbușit în genunchi și a întins spre ființa din lut un deget acuzator.

— Hulita! a apucat să bolborosească, pe ton de învinuire, înainte ca eu să-i crăp țeasta dintr-o singură lovitură.

Mi-am șters de pe față creierii spurcatului, am prins mâna întinsă cu disperare spre mine, am săltat în șa tânăra, apoi am izbit cu pintenii coastele murgului.

 

Mă întorceam de la război, de unde niciun suflet nu revine neterfelit… Luptasem la Kosovo Polje contra necredincioșilor, pentru un pumn de galbeni, după cum îmi era meseria. Laolaltă cu tovarășii de arme siluisem nenumărate femei, căci nu întotdeauna îmi permisesem să cumpăr dragoste de prin căruțele care însoțeau oastea, pline de curve ieftine. Totuși, trecuse ceva timp de când nu mă mai bucurasem de atingerea uneia, iar acum țineam în fața mea pe șa o tânără fată care, deși-mi părea lipsită de păcat, isca în mine doar gânduri păcătoase. Îi simțeam întrutotul goliciunea – fesele ei se frecau de interiorul pulpelor mele, fapt care îmi întărise bărbăția. Cum creștetul capului ei îmi ajungea doar până la bărbie, nederanjat de pletele-i negre, nu rezistam din a-i sorbi din priviri sânii, cărora frigul le întărise sfârcurile.

— Ți-e rece? am întrebat-o aiurea, pe limba mea, mai mult pentru a-mi goni tulburarea.

— Nicht! mi-a răspuns neașteptat, lăsându-mă fără grai, după care m-a privit peste umăr cu ochii ei ca noaptea oglindită în lama unei săbii. Du-mă departe!

Am mers ceva până să îmi aduc aminte de Jai. Nu m-am îngrijorat prea tare, pentru că nici greutatea din șa și nici terenul, în pantă și plin de hârtoape, nu-mi dăduseră voie a-mi zori prea tare calul. Totuși, oricât mi-am ascuțit privirea, n-am putut zări în urma murgului meu silueta lui smeadă, astfel că am oprit și mi-am rotit calul.

— Nu te întoarce! m-a rugat ea, cu disperare în voce.

— Șșș! am îndemnat-o să tacă, tot căutând a desluși în zgomotele pădurii pașii robului.

— Lasă-l! Mă ai pe mine… mi-a șoptit, iar eu i-am putut simți buzele cum îmi ating lobul urechii.

— Ne-am rătăcit… am îngânat, cu simțurile amețite de înțelesul vorbelor ei. Vom înnopta aici! m-am hotărât și am sărit de pe cal, pentru că altfel riscam să o iau acolo, în șa, cu voia sau fără voia ei.

I-am întins mâna, pentru a o ajuta să coboare. Când a făcut-o, s-a prins cu brațele de gâtul meu. Un sân mi-a atins obrazul. Răceala pielii ei m-a înfiorat. Mi-am dat jos pelerina și i-am așezat-o pe umeri. A acceptat fără o vorbă, părând, în mod straniu, nemulțumită de gestul meu. A pășit așa, desculță cum era, până la trunchiul unui copac prăbușit de furtuni, pe care s-a așezat.

Câțiva fulgi, mărunți și răzleți, m-au îndemnat să caut vreascuri. Lupii avuseseră dreptate, începuse să fulguiască. Grămada de ramuri crescu deodată cu aripile fluturilor albi care cutreierau văzduhul. Am scăpărat din amnar ceva timp până să isc flacără, ceea ce m-a făcut să-mi reamintesc de Jai. Ce nume ciudat! Cumva, îmi părea rău că-l pierdusem pe drum.

— Cum te cheamă? am întrebat-o.

— Apropie-te și-ți voi spune! m-a ademenit.

Purtarea ei mă intriga. Un lup urlă prelung, atât de aproape de noi, că alta ar fi țipat de spaimă. Nu îmi făcea impresia că i-ar fi teamă de mine, de fiare…, nici măcar de bezna care cotropise pădurea. Așa ghemuită cum sta, sub adăpostul pelerinei ce îmi părea a fi o extensie a întunericului, abia o mai puteam distinge. Cu gândul să o trag mai lângă foc, m-am apropiat de ea. Când i-am întins mâna, s-a ridicat în picioare, și-a deschis brațele deodată cu mantia, iar trupu-i, dalb, mi s-a părut întrupat din roiul fulgilor.

— Vino! mi-a poruncit, iar eu nu m-am putut împotrivi.

 

Îi puteam simți unghiile cum îmi sfâșie spatele. Durerea nu doar că nu-mi putea domoli extazul, ci parcă mi-l întețea… Am scăpat un geamăt și am vrut să-i rostesc numele.

— Iazma, mi-a șoptit la ureche, ghicindu-mi parcă gândul.

Am pătruns-o, și frigul s-a transformat în intensă, copleșitoare, acaparatoare, dogoare. Cu ardoarea săptămânilor de lipsă, i-am strâns sânii în palme, stârnind în ea geamăt. Am început să-mi legăn trupul, dorindu-mi să mă eliberez de tensiune. Mi-am simțit bărbăția zvâcnind și umplând-o cu sămânță, dar vigoarea de nestăvilit care pusese stăpânire pe mine m-a făcut să continui.

Nici nu știu când a ajuns deasupra mea… Extazul, continuu, îmi tulbura mintea într-o atât de mare măsură, încât abia îmi mai puteam desluși gândurile. Cu desăvârșire captiv, am prins a rătăci prin imensitatea ochilor ei negri și mari, în care, în mod straniu, nu mai vedeam crâmpei de alb. În schimb, am întrezărit un războinic, în care m-am recunoscut, deși nu eram eu… L-am văzut descăpățânând un bărbat ce i se-mpotrivea, apoi intrând într-o colibă. Am recunoscut-o pe Iazma, la fel de frumoasă, în ciuda chipului schimonosit de strigăte ca de fiară. S-a repezit în alter ego-ul meu, căutându-i ochii cu unghiile, mușcându-l și izbindu-l cu slabele-i forțe. Am lovit-o… nu eu… iar ea s-a prăbușit într-un colț al odăii. I-am rupt cămașa de in și am silit-o să mă primească înlăuntrul ei. Auzeam, întruna, țipetele unui prunc, care mă făceau să-mi ies din fire, pentru că-mi afectau virilitatea. La un moment dat, m-am văzut ridicându-mă de pe trupul ei, căutând cu privirea copilul și, cunoscând gândul celuilalt de parcă ar fi fost al meu, am urlat, căutând să-l opresc: NU!

M-am văzut prinzând de un picior pruncul și izbind cu el de pământ. Urletul ei de mamă, pentru o clipă, mi-a țintuit locului celălalt sine. El… Eu… (nu mai puteam desluși) am zvârlit fătul pe podea și am vrut să mă împreunez iarăși. Zbaterile Iazmei, deși mă întărâtau, m-au încurcat într-o asemenea măsură încât am putut-o avea abia după ce i-am împlântat pumnalul între sâni. Am terminat, stârnit întrucâtva și de viața ei, pe care o puteam zări cum i se scurge prin ochi deodată cu lacrimile. M-am ridicat și am dat foc colibei, apoi, în ciuda flăcărilor, m-a cuprins bezna…

O mâhnire adâncă mi-a copleșit sufletul. Credința, în numele căreia ucisesem crezând că astfel capăt un loc în rai, mă zvârlise de-a pururi în flăcările Gheenei. Am înțeles că voi muri, dar nu pentru asta îmi părea rău, ci pentru nelegiuirea pe care o abătusem cândva asupra ei sau a altora ca ea, eu ori altul ca mine.

I-am simțit orgasmul de parcă ar fi fost al meu. Poate și era… Un val monstruos de plăcere, covârșitor cât o caznă. Apoi, din nou, m-au copleșit nălucirile. M-am văzut în locul ei și i-am simțit durerea amestecată cu mânie oarbă. În suflet, îmi plângeam soțul și copilul… Îmi regretam slăbiciunea care mă împiedica să-l ucid pe cel care mă siluia și mă rugam la Dumnezeu să mă scape, iar la diavol să îmi îngăduie răzbunarea. Printre lacrimi, l-am putut întrezări pe năvrăpitor  ridicând pumnalul și înfigându-mi-l în piept, preschimbând amărăciunea din el într-un chin atroce, care mi-a întunecat mintea cu desăvârșire. M-am trezit catapultat în eter, martor a ce se întâmpla cu trupul meu, de-acum lipsit de suflet.

Am văzut-o pe Iazma nu cum mi se arătase, ci cum era: o hoașcă chircită sub apăsarea extazului, al cărei horcăit îngrozitor lăsa să-i curgă din gură bale scârboase. Avea sâni scofâlciți și căzuți, iar pielea-i atârna pe ea, părând un sac în care oasele îi fuseseră vârâte cu de-a sila. Mă apăsa cu brațele-i descărnate pe umeri. Când i-am zărit aripile, ca de liliac, apoi coada, cu care îmi străpunsese inima și de pe care sângele-mi picura încă, nici nu m-am mai mirat, căci diavol era și nimic altceva.

Un ultim gând… de fapt, o întrebare, m-a apăsat înainte de neființă. Oare pe Dumnezeu îl slujisem în viața de care mă despărțeam?

Urma să aflu…

*

Jai

 

Rămăsesem în urmă voit. Dădusem, în sfârșit, de duhul pe care o urmăream de atâta timp, care doar aici, pe meleagurile astea atât de depărtate de cele de unde plecasem, purta zeci de nume. Știam ce se va întâmpla cu cel care se considera a-mi fi superior, deci stăpân, deși prin sângele meu – spre deosebire de al lui – curgeau mileniile de reîntrupări succesive. Va sfârși ucis, ca atâția alți nenumărați războinici care căzuseră în mrejele ei. Nu îmi păsa de el… Știam ce fel de oameni atacă spiritul și tocmai de aceea alesesem să-l urmez pe Enno, pentru că-l văzusem a fi momeala potrivită.

Pe Hulita trebuia să o lovesc într-un moment de istovire, or nu exista un alt prilej mai potrivit decât acela de extaz orgastic, când până și ei, în ciuda forței demonice, pentru câteva clipe i se tulburau mințile. Posedată de ancestralul spirit al răzbunării eterne, Avestita – cum i se mai spunea – era mai puternică în trup decât mine. Nu și în spirit, căci eu întruchipam lumina! Deși fusesem născut paria, în viața aceasta, prin Saṃsāra, ajunsesem puternic Brahman, sortit să împac cu moartea spiritele neliniștite, precum al ei. Drept pentru care nu îmi era teamă și nu mă îndoiam de victorie, pentru că aceasta îmi era predestinată de numele  pe care îl purtam.

Cu pași ca de lup, mă îndreptam spre locul în care Enno își așezase tabăra. Focul pe care îl aprinsese răzbea printre trunchiurile copacilor vestindu-i prezența și iscând umbre efemere care se fugăreau prin pădure, aidoma unor spirite de copii ce se joacă. M-aș fi putut apropia direct, dar am ales să fac un arc de cerc, pentru ca vântul să îmi bată din față. Deși, în zilele trecute, obișnuisem armăsarul cu mirosul meu, îmi era totuși teamă ca el să nu mă simtă și să fornăie, stârnind astfel atenția spiritului. Uram zăpada – chiar și așa, concentrat pe ceea ce aveam de făcut, o simțeam arzându-mi tălpile goale. După lupta aceasta, eram decis să fug de iarna aspră din munții Daciei. Auzisem că în Cappadocia, nou născuților, în chiar prima săptămână de viață, li se întâmplă lucruri stranii și aveam de gând să iscodesc adevărul din zvonuri, răstimp în care să-mi pot goni frigul din oase.

În zbuciumul armăsarului am văzut că ar fi trebuit să mă grăbesc. Îmi făcusem griji degeaba – calul, legat de-un trunchi de pin, se cabra smucind puternic din frâu, semn că e înspăimântat tare. Avea și de ce…

Arătarea, întinsă pe spate și cu picioarele-i diforme încolăcite pe teutonic, se-mpreuna cu el, nepermițându-i totodată să scape. În așteptarea orgasmului, pe la spatele lui, precum o cobră, își legăna coada sfârșită într-un spin ca de scorpion, pregătită să-l străpungă.

Pentru o efemeră clipă, mi-a fost milă de Enno.

Mi-am scos de la gât ștreangul, căci asta era, și m-am apropiat de Hulita în cea mai mare viteză, căutând să nu fac zgomot. Frânghia, în care neinițiați vedeau doar un prohaz, fusese împletită de brahmani în urmă cu sute de ani din cânepă udată cu apă din Gange. Când mai aveam câțiva pași de făcut, hârca a zvâcnit din coadă brusc, apoi și-a împlântat spinul în toracele teutonicului, semn că atinsese climaxul.

Am putut vedea spiritul bărbatului părăsind trupul care zvâcnea a moarte. Știam că nu se va pierde, căci ciclul lui existențial era nesfârșit. După ce experimentase Karma, care-l adusese aici, urma să treacă prin Saṃsāra. Dar asta nu era treaba mea…

Dintr-o mișcare i-am strecurat Avestitei lațul pe cap, apoi i-am sărit în spate și am strâns din toate puterile mele, rugându-mă cu glas tare la Śiva  pentru ca el să mă ajute să pot oferi spiritului cu care mă luptam alinare.

Cu urlet de fiară turbată, dihania și-a întins aripile, în timp ce căuta în neștire să mă străpungă cu coada. Temându-mă să nu-l scap, mi-am înfășurat capătul ștreangului pe brațul drept, cercând din răsputeri să nu slăbesc strânsoarea.

Avestita, în zbor lipsit de noimă, s-a ridicat de la pământ, izbindu-se de ramurile copacilor dimprejur și zdrențuindu-și aripile. Am simțit că alunec din spinarea ei, dar n-am avut ce face… Dintr-odată, m-am trezit atârnând de frânghie cu ambele mâini, ținându-mă de-acum de ea cu disperarea omului care nu vrea să moară. Șocul provocat de căderea mea i-a frânt probabil Avestitei gâtul, căci aripile i s-au oprit din zbatere brusc, iar eu m-am simțit prăbușindu-mă deodată cu ea.

O vreme, n-am mai știut de mine…

Când m-am trezit, am tras în piept cu nesaț aer. Mii de ace mi-au înțepat torsul, făcându-mă să mă chircesc de durere. Abia m-am putut mișca. Aș fi rămas acolo, întins pe pătura de nea, un secol… Știam, însă, că dacă vreau să trăiesc, trebuie să mă pun în mișcare. Alăturea-mi, zăcea fără suflare o fată de o frumusețe rară. Părea împăcată, fapt care m-a bucurat, căci astfel am știut că mi-am împlinit rostul.

M-am ridicat, am dezbrăcat teutonicul și, tremurând din tot corpul, i-am îmbrăcat hainele și încălțat cizmele. Apoi i-am încălecat murgul și l-am zorit spre alte meleaguri, spre alte spirite ce-și căutau pacea.