Asincron

Ați fost egoiști, absorbiți de propriile nevoi din ce în ce mai mari. Ați vrut să aveți mai mult și mai mult, ați produs mai mult, ați aruncat mai mult, ați îngropat mai mult. Acum planeta voastră își trage ultimele suflări toxice și iată-vă: grăbiți să vă salvați pielea, disperați să prindeți un loc pe nava care vă va duce departe de acolo, pentru a vă continua existența nimicitoare în altă parte. Nici acum nu v-ați învățat minte, credeți că egalitatea este un artificiu făcut pentru a fi încălcat.

Uită-te la cei ce se cred mari, cei mai demni dintre cei demni, care vor face o avere în monede moarte din exodul vostru. Aveți locuri destule pentru toți cei care ați rămas și totuși au decis să pună preț pe salvarea fiecăruia. Un preț aproape de neînchipuit! Unul pe care tu nu ți l-ai permis decât pentru unul din voi doi. Dar nimeni nu vrea să aibă un nou-născut pe cap în timpul acesta, nici unul dintre ei nu vrea să-ți ia copilul – o bucățică din tine pe care ar putea-o salva. Ai un singur bilet pe care l-ai cumpărat cu atât de mult efort, încât totul se învârtea cu tine până în ultima clipă în care ai reușit să pui mâna pe el. Ai cheltuit tot! Și la ce bun? Pe el nu-l vor, tu nu poți pleca lăsându-l pe el în urmă să fie înghițit de valul toxic ce galopează în zare, aproape, tot mai aproape.

Nu mai ai mult timp. Te agăți disperată de toți prietenii tăi, de vecini, de colegi, dar la ce bun? Sunt toți stană de piatră, preocupați de propria fugă, nu mai sunt capabili să-ți asculte lamentările sfâșietoare de mamă deznădăjduită. Așa că îl strângi la piept și speri. Ai auzit vorbindu-se despre supraviețuitori, despre oaze de refugiu, despre mutații care au făcut oamenii rezistenți la condițiile din ce în ce mai vitrege de acolo de jos și speri.

Cu biletul inutil în mână, te duci la platforma de lansare pentru a-ți lua adio de la toți. Familie apropiată nu mai ai de mult, au rezistat cu greu schimbărilor, până nu s-au mai putut agăța de viață. În timp ce el se hrănește însetat la pieptul tău mult prea cald, îți cauți prietenii cu ochii tăi albaștri peste toate acele capete acoperite și chipuri mascate și îi zărești într-un final, cu greu, aproape de îmbarcare. Fugi spre ei, îi mai implori o ultimă dată, le promiți că este un bebeluș cuminte cum n-au mai văzut, le arăți mânuțele durdulii cu gropițe la baza fiecărui degețel și le promiți că îl vor iubi și că el îi va iubi la rândul lui, și că într-o zi, când își vor aminti de tine îi vor putea atinge părul moale și blond și vor fi fericiți cu gândul că nu ai pierit întru totul. Dar nimeni nu cedează, penibilul se strecoară între voi precum un șarpe grăbit printre buruienile arse și îți înghiți lacrimile care au luat-o pe calea internă. Nu mai sunt cuvinte, așa că-i vâri mânuța înapoi în pătură și pleci, lăsând biletul să cadă în urma ta. Lua-l-ar cine-o vrea, la ce-ți mai poate folosi ție? Imaginea ta părăsind spre ceruri locul acesta mâncat de elemente răzbunătoare în timp ce el își face ultimul somn la marginea platformei îți trece pentru o secundă prin fața ochilor și nu ți-o poți ierta.

Dincolo de betonul încins și forfota ultimilor din lumea ta care speră la o evadare de succes, au rămas cabanele de lemn pe jumătate terminate ale paznicilor agrari. Pereți goi și mobilă searbădă de lemn, fără uși, fără ferestre, numai așchii, praf și miros de lemn răsuscat în mijlocul câmpului pârjolit de ani și ani de exploatare fără cap. Ați stors până și ultimul strop de apă din pietre și apoi v-ați mirat de soarta voastră.

Intri în cabană, te așezi pe bancheta din colțul cel mai dosit și respiri cu greu, asudată, încinsă. Valul aproape te-a ajuns, dar încă speri că un pic de noroc îți mai curge în vene, sau că viteza nimicirii va fi prea mare ca să mai apuci să simți ceva.

Vuietul din depărtare se ciocnește de liniștea din jurul tău, îți auzi inima bubuind în spatele timpanelor, așa că închizi ochii și asculți.

Vrei să-i mai săruți o dată obrajii moi, așa că ți-l tragi mai aproape de față. Dar găsești că a plecat înaintea ta, că nu te-a așteptat. Te-ai sortit pieirii cauzată de toți cei cu care nu ai semănat niciodată, toți cei față de care ai făcut mereu mai bine, pentru a fi cu el până la sfârșit, însă el nu a mai putut răbda să pieriți împreună.

— Măcar de-ai fi murit un pic mai devreme…

Foto: Teo Cabel