Misterioasa Doamnă V 

Cum venise pandemia, cum plecase la căsuța de la munte, de una singură și cu gând să scrie, în sfârșit, piesa la care visa de multă vreme. Timp de o lună, scrisese ziua întreagă, uneori și nopțile, citise cu voce tare, ștersese, refăcuse. Și, în sfârșit, ajunsese la un final, la o variantă mulțumitoare, deși niciodată nu era sigură că ceea ce a scris are vreo valoare sau transmite ceva.

Închise telefonul, stinse lumina și se întinse pe canapea, pentru somn. Nădăjduia că va fi un somn fără vise, dar iată ce straniu i se perindă prin fața ochilor chiar propriile ei personaje, acuzatoare, cerând drepturi și pretinzând libertăți. Prima dată i-a apărut Gina, trezind-o cu zgomotele specifice menajului.

• Oh, doamna Gina! Mă scuzați… ce… azi e joi? Înseamnă că am dormit două zile?
• Poate să fie joi, poate să fie duminică. Contează? – îi replică aceasta, țâfnoasă.
• Bine, dar, pe unde ați intrat? Cred că ușa era încuiată. Era?
• Era sau nu era. Contează? – se rățoiește și mai tare.
• Stați puțin, că nu înțeleg… și de ce sunteți supărată? V-am… greșit cu ceva?
• Mai și întrebați, domniță! De parcă n-ați ști!
• Chiar nu știu, credeți-mă! Din câte îmi amintesc, joia trecută ne-am despărțit în relații bune.
• Asta era joia trecută!
• Ce s-a schimbat de atunci?
• De atunci, s-a schimbat modificarea. Ați scris o carte sau o pesă în care m-ați băgat fără să mă întrebați. Vă raportez la gedepereu!

Oarecum ușurată, amuzându-se, dar tot uimită, îi replică:

• Asta era? Dar de unde știți că am scris?! N-am spus la nimeni…
• S-a dat la radio. Radio-șanț. Ce contează de unde știu? Știu! Și mai știu că mi-ați pocit numele. Auzi, Lina! Pe mine mă cheamă Gina, de la Sfântul Gheorghe. De ce l-ați schimbat?!
• Păi, ca să nu mă raportați la … „gedepereu”.
• Atunci vă raportez la Sfântu’ Gheorghe! Sfiiinte Gheorghe!
• Doamna Lina, ăăă, Gina, să zicem că ar fi așa, că aș fi scris o carte, sau o piesă… de ce vă deranjează atât de mult că v-am făcut personaj în ea? Presupunând că sunteți dumneavoastră…
• Mă deranjează!, zise iar ofuscată. Aia vorbește ca mine, face treburile ca mine, adică bine, ba nu, foarte bine, dar face fapte pe care eu nu le-aș fi făcut și cu care mi-ați făcut familia de râs. Na!
• .. fapte?
• Păi, iaca na, ce fapte?! Când ați, când am, când m-a… hai că eu roșesc numai dacă zic, dar dumneavoastră nu v-ați înroșit când le-ați scris. Cum, ce fapte?! Cu ăla, cu…
• Lăsați, nu mai fiți supărată! Așa se întâmplă în literatură. Literatura deformează viața, de fapt, e viață transfigurată prin imaginația scriitorului; nimeni nu trebuie să se supere pentru asta.
• Ba da! Că măcar dacă mi-ar fi plăcut și mie de el! Da’ mie nu-mi place. Nu vă puneți întrebarea dacă avem și noi preferințe, sentimente, dacă ne place de noi așa cum ne descrieți, nuuu! Măcar să mă fi întrebat și pe mine: „Măi, doamna Lina, ă, asta, Gina, sunteți de acord să vă, să vă… expuneți literar cu fusta-n cap în relația cu numitul personaj Icsulică, zis și Americanul?” Și-atunci, poate negociam.

Deodată, Americanul apare și el în decor, parcă întrupat, proaspăt teleportat, adresându-se menajerei.

• Stai liniștită, cucoană, că nici mie nu mi-a plăcut!

În tot acest timp, privește cu reproș către scriitoare. Aceasta se sperie și reacționează în consecință:

• Aaaa! Dumneata cine ești și de unde ai apărut?
• De unde m-ai făcut! – zise acesta râzând. Din carte, din laptop, din capul tău, cu alte cuvinte din marea piesă cu care o să rupi gura târgului! Ha, ha! Big deal, ce să zic!
• Sunteți, ești.. Americanul?!
• Că doar n-oi fi Rusul! Vine și el mai încolo, călare pe tanc, atunci să te văd!
• Și ce… căutați în casa mea?
• The question is… ce-ai căutat tu în viața mea! Ce-ai căutat în fizicul meu, în psihologia mea, de-ai scormonit și ai găsit pe acolo ceea ce nici eu nu știam că am. The second question is… cum de ți-ai permis să mă pui să mă… să o… călare pe această femeie, fără să te întrebi nu dacă-mi place și mie, ci dacă mi-or fi plăcând femeile, în general, dacă nu cumva am alte preferințe. Te raportez la LGBT!
• Ce să… cum să…
• Hei, Șekspirițo, când mai ai de gând să scrii despre americani, ar trebui să ai în vedere că noi, în America, respectăm drepturile fiecărei omizi de a se crede hienă, dacă asta-i place ei. Nu merge așa, cum îți dictează ție imaginația, să faci din țânțar, armăsar, și din american, taur de prăsilă.
• Bine, bine! Domnule… American, n-o luați chiar așa. Dar, dacă voi, în America, respectați dreptul fiecărui rahat de a se crede bici, atunci ar trebui să respectați și dreptul fiecărui scriitor de a face ce poftește cu personajele sale, de a le pune în ce situații vrea imaginația lui. „Profesia” de scriitor, domnule, – dacă o pot numi așa – este cea mai liberă din câte există!
• Bullshit! Liberă pe naiba! De Big Brother ai auzit?! Eu sunt bigbrother-ul tău, sper că asta ți-e clar!

Doamna Gina consideră că, la acest capitol, ar trebui consultată și ea, având în vedere antecedentele… literare:

• Big pe naiba! Mie-mi spui?!

Apare și Rusul, tot așa, de nicăieri, și intră în vorbă, râzând.

• Zdrazvite! Ce glumă bună! Când ați fost voi mari vreodată, în afară de cazul când v-ați dat mari la apă mică?! Dacă vrei să vorbim de măreție (sau de mărime, cum preferi), uite colea! Hai să vorbim de maica Rusia, cea mai mare Big Sister din câte sunt! Cât despre altele… zise, adresându-se, data aceasta, menajerei: Îmi pare rău, jenscina, că n-am fost eu! Nu cred că ai mai fi avut atunci motive de reclamație. Doar că… madam Cehova asta a încurcat de tot ițele și fițele.
• Cu cine am onoarea?, i se adresează Americanul, cu țâfna pusă.

Rusul pare la fel de înțepat când îi răspunde:

• Ivan! Dar nu cel groaznic, cel înțelept. Cu toate că Cehova m-a botezat Serghei.

Către Scriitoare, apoi:

• Ce tot ai cu Serghei ăsta, cucoană, de l-ai tot băgat și în poezii și în teatru? Crezi că noi, în Rusia, nu mai avem și alte nume? De ce nu mi-ai spus Ivan, bunăoară? Am să te reclam la KGB!
• Destul! Ajunge! M-am săturat de pretențiile și de reclamațiile voastre! Afară din casa mea!
• He, he! Să vedem pe ce ușă ai să ne dai afară! – râse Ivan ori Serghei, ori cum l-o fi chemat de-adevăratelea. Și-apoi, tu ne-ai făcut așa, cu personalitate. Nu-ți plac personajele molâi, așa-i?

Privind în jur, căutând ceva, dă glas problemei care-l doare:

• N-ai și tu niște votcă pe-aici?

Scriitoarea îi face un semn din cap, către bar:

• Găsiți acolo ce vă trebuie, și vodkă, și wiskey, mai puneți-mi și mie niște vin și să ne așezăm la masa tratativelor, să depănăm povești, dacă tot nu plecați.

Menajera umple pahare cu băuturi, le pune în față fiecăruia, apoi face semne din mâini către ei, sugerându-le distanțarea.

• Minim doi metri între fiecare, pandemia încă nu s-a terminat!

Americanul, zeflemitor, i-o întoarce:

• În chichineața asta, nu poți păstra doi metri nici față de perete, dacă ești singur în cameră.

Apoi, către Scriitoare:

• Așa prăpădiți sunteți voi, scriitorii români?
• După cum vezi…
• Hai, hai, nu te da lovită! Eu, de fapt, venisem să-ți cer drepturi de autor!
• .. drepturi?!
• Alea pe care o să le câștigi după ce se va juca piesa. Având în vedere că sunt unul dintre personajele principale, că te-ai folosit de identitatea mea, o să-ți cer… să mă gândesc… 50%. Mă rog, dacă scad paharul ăsta de wiskey… să zicem 45. Azi sunt generos.
• Poți să le iei pe toate! Cu tot atât te vei alege, adică nimic, îi zise râzând.

Rusul își dă seama că nici el nu trebuie să rămână pe dinafară.

• Chiar așa, mie ce-mi revine, madam Cehova?
• Cât vrei?
• Cealaltă jumătate, având în vedere că eu sunt personajul și mai principal.
• S-a făcut! Oprește-ți-i din Tezaur!
• Extraordinar! Sunteți obsedați de tezaurul ăla! Oricum, ar fi încăput pe alte mâini, așa că…
• Așa că mai bine l-ați luat voi, ciorditorilor! , intervine Americanul.
• Tu ce te bagi?
• Din simț patriotic. Noi, americanii, ne băgăm peste tot.
• Și când nu vă băgați voi, vă bagă alții.
• Ce vrei să spui?
• Subtilități lingvistice. Prea complicat pentru mintea ta!

Americanul se duce către Rus și îl înhață de guler:

• Ascultă, băi, Ivan Turbincă…
• Cel Groaznic!
• Vai, ce mi-e frică! Dacă tot ai adus vorba despre minte, sper că ești de acord că mințile cele mai luminate sunt la noi.
• De-aia noi am cucerit spațiul cosmic înaintea voastră! He, he!

Cei doi sunt gata să se încaiere. Nemairăbdând situația, Scriitoarea intervine cu vehemență:

• Terminați!

Americanul și Rusul o admonestează în același timp:

• Tu ce te bagi?!
• N-ați venit aici să vă încăierați. Chiar așa, de ce ați venit?
• Se vede că nu știi istorie! Americanii și rușii…, începe Americanul.
• Rușii și americanii…
• Au fost în conflict de când e lumea și pământul!
• Ei, nici chiar așa, că voi n-ați existat chiar de așa multă vreme. Sunteți încă la grădiniță. – i-o retează Rusul țopăind de bucurie, că a găsit o replică pe gustul său.
• Și, după cum vezi, se află într-un permanent război rece…, continuă Americanul, fără să pună prea mult preț pe zisele Rusului.
• Care în orice clipă ar putea deveni fierbinte.
• Dacă ați avea un dram de minte, ați înțelege că războiul vostru – rece sau cald – e inutil. Aveți măcar un minim respect față de două femei!
• Care-s alea?!, se arătă mirat Rusul, continuând perorația: Femeile, madam Cehova, stau la cratiță și la pat, nu poartă discuții filosofice cu bărbații. Și nu scriu tâmpenii inventate despre alții!

Americanul simte că a venit momentul să atace și el, cu sulița bine ascuțită:

• Tot așa cocliți ați rămas?

Scriitoarea încearcă să restabilească din nou ordinea:

• Destul! Nu știu de ce sunteți aici, dar cu siguranță nu ca să începeți un nou război mondial.

Menajera îi amenință cu coada măturii și îi așază pe fiecare la locul său, iar Scriitoarea li se adresează pe un ton ceva mai scăzut:

• Dacă tot sunteți deciși să nu plecați, vă propun să vorbim despre lucruri frumoase.
• Cum ar fi? – se interesează Americanul.
• Cum ar fi… muzica, literatura…, arta, în general.
• Păi atunci va trebui să vorbesc numai eu! – reia Rusul atacul. Dar hai, roiu, am ceva de vorbit cu madam Cehova.

Menajera îl ia de braț pe American și dispar împreună pe ușă. Primul începe Rusul conversația:

• Așadar, acum e numai între noi.
• De ce-ai venit?
• De ce nu? Te rog să nu fii ipocrită, nu asta voiai, să vin? Dar, sigur că ai dreptul la un răspuns. Am venit ca să înțeleg. Misterioasa Doamnă V… tu ești?
• Da! Adică nu! Da și nu…
• Alter ego-ul scriitorului. Știu balivernele astea! Cât de mult are din tine?
• Destul de mult, îi răspunse, după un moment de gândire.
• Ce-i lipsește?
• Latura negativă. E varianta mea îmbunătățită.
• Voi, scriitorii, sunteți amuzanți. De ce simțiți mereu nevoia să vă puneți într-o lumină favorabilă prin intermediul personajelor pe care le zămisliți?
• Ai cunoscut mai mulți scriitori? Și mai ales scriitoare?
• Sunt un personaj citit, amintește-ți! Tu m-ai creat așa! Misterioasa Domană V. De unde „V”? Valentina, Viola, Vlada, Viorica, Viviana, Vasilica…?
• Nici vorbă! Nici una dintre astea! V – de la visătoare.
• O, ce romantic! Aproape siropos, aș zice, dacă nu te-aș cunoaște.
• Mă cunoști?
• Desigur! Ne-am intersectat de câteva ori în piesa ta, cât să-mi fac o idee. Și cât să mă intrige personajul îndeajuns de mult.
• Ce-ai înțeles?
• Mai nimic. Știu doar că între noi a fost o dragoste ciudată, o dragoste-nedragoste, o iubire care nu s-a consumat, dar care ne-a curentat.
• A fost?
• Asta-i bună! Pe mine mă întrebi? N-ai inventat-o tu? Dar am simțit-o așa, ca și cum ar fi fost trăită. Asta nu poate avea decât o singură explicație: acest sentiment l-ai trăit cândva, cu cineva care-mi seamănă. Adică m-ai făcut după chipul și asemănarea lui. Spune drept, a cui?
• Scriitorii nu-și divulgă niciodată sursele de inspirație.
• Ai vorbit ca o jurnalistă! Ce naiba, măcar mie ai putea să-mi spui a cui caricatură sunt?
• Nu! Ce importanță are?
• Are! Vreau și eu să știu dacă așa ceva există, dacă se poate trăi sau se află doar în capul tău de … visătoare, de inventatoare, de…
• Atâta timp cât un sentiment se află în mintea cuiva, în sufletul lui, înseamnă că există.
• Turbez! Atunci, ai să-mi răspunzi la fiecare întrebare, să pricep și eu ceva din lumea asta, din cele ce mi s-au întâmplat.
• De ce aș face asta?
• Ca să ai un personaj mulțumit, lămurit, veridic. Chiar nu îți dai seama că unele lucruri sunt rupte de realitate? Literatura nu poate să fie, în niciun caz, o aiureală din care nimeni nu înțelege nimic.
• Cine spune asta?
• Eu, personajul tău, o spun. Ce n-ai înțeles? Mă preocupă să rămân în istorie, să fiu un reper. Câtă vreme nu sunt veridic, asta e o utopie, voi rămâne doar în coșul de gunoi al maculaturii literare și dramaturgice.
• Personajele nu rămân în istorie, scriitorii o fac.
• Te înșeli amarnic, te autoiluzionezi, și poate nu ești singura. Aveți și voi nevoie de această banală consolare. Dar nu-i așa, nu-i așa deloc! Anna Karennina trăiește, chiar și așa cum a sfârșit, tăiată de tren, pe când asasinul de Tolstoi cine ar fi fost fără ea? Dostoievski a murit, dar Alioșa Karamazov trăiește! Shakespeare a murit, Hamlet însă nu. Doar personajele trăiesc, însă numai acelea cu adevărat puternice, care au ceva de spus omenirii de-a lungul mai multor generații. Voi, scriitorii, sunteți doar instrumentul prin care ele sunt aduse la viață și, în cazurile fericite, la nemurire. Eu, personajul tău, Serghei Vasilievici, vreau să devin nemuritor! Dar nu pot fi astfel, în felul în care m-ai construit. Ce nu înțelegi? Trebuie să rescriem piesa, trebuie să schimbăm personajul! Începând chiar cu acest nume, care nu spune nimic nimănui.
• Înțeleg. Totuși, n-am putea să schimbăm numai personajul, adică pe tine? Am oroare să rescriu. Nu pot să rescriu.
• Asta nu se poate. Ca să dai forță unui personaj, trebuie să îi asiguri, mai întâi, contextul în care se desfășoară. Rescriem!
• Nu rescriem nimic!
• Îți promit că se va scrie de la sine, dacă vom încerca să înțelegem.
• Ce? Ce ar fi de înțeles, zise Scriitoarea cu voce stinsă și gândul departe.
• Să începem prin a încerca să înțelegem cum ne-am îndrăgostit.
• Asta nu se poate explica. Serghei Vasilievici, nu contează cum te numești, ci cum simți și mai ales cum o transmiți. Dai năvală peste mine fără să-ți anunți vizita! Mi-i dai pe ăia doi afară și-mi ceri o audiență. Ți-o acord! Insiști să schimbăm piesa, te dai victimă de personaj în mizerie, care duce greul acestei lumi, care nu e lăsat să iubească… Accept să rescriem, schimbăm condițiile! Și tu, Serghei, sau Ivan sau cum mama zmeilor te-o fi chemând, ce faci tu ca să devii personaj nemuritor? Dragostea are prostul obicei să dea năvală fără să bată la ușă, să ne afle mai mereu nepregătiți, cu garda jos, în „condiții nefavorabile”, și noi…

Rusul se repede la ea și o sărută, sărutul așteptat și de mult visat.