Împăratul minciunilor

Nu-mi dau seama dacă povestea este a mea, a ei, sau a lor, dar este o istorisire ciudată, în orice caz. Mă gândesc în fiecare moment la ea și îmi dau seama că Timpul vindecă doar rănile oamenilor, ale mele sunt deschise și sângerează la fel de tare ca atunci.

Ea s-a născut din adâncurile pământului, într-o noapte cu lună plină, un copil cu ochii negri, ca două perle și cu părul alb ca neaua. Toată lumea s-a speriat când a văzut-o, gurile rele au început să trâmbițeze tot soiul de povești despre apocalipsa care avea să lovească micul sat în care-și duceau mizerabila existență.

Au numit-o Samca, numele unui spirit necurat, un demon femeie cu limba de foc. Avea să fie o atenționare pentru toți, numele era de ajuns pentru ca nimeni să nu vrea să se apropie de ea. S-au gândit iar și iar, dar le-a fost frică să o ucidă. Mamei sale i-a fost teamă să o pună la sân, așa că au dat-o unei babe care trăia singură la marginea pădurii.

Au ținut-o departe de ei, au umilit-o ori de câte ori au avut ocazia și apoi au fugit ca niște lași ce sunt. Dar ea a crescut și nu s-a împiedicat de soarta ei crudă, auzea animalele vorbind, iar ochii săi vedeau dincolo de perdeaua Timpului și de marginile Lumii.

Am urmărit-o zile și nopți de-a rândul, uimit de zâmbetul ei, amețit de frumusețea ei și încântat de puterile care-i bolboroseau nestingherite prin sânge. Într-o seară oarecare ședea liniștită pe-o piatră, lângă râul care curgea nepăsător. Își tot privea degetele lungi și albe, care păreau prinse într-un joc ciudat. Ore-n șir a ținut-o tot așa, degetele se tot mișcau, iar ea urmărea fascinată dansul, așa încât la un anumit moment părea căzută într-o transă, iar eu nu eram departe să o urmez, nu de alta dar nu mă puteam clinti.

— Asta s-ar putea să-ți fie pe plac, Diavole. Poate că în sfârșit vei păși din umbră, mi-a spus fără să-și întoarcă privirea.

A știut că o urmăresc, încă din prima clipă, dar nu s-a sinchisit să-mi dea de înțeles nimic, iar eu, obișnuit să fiu o umbră, m-am comportat ca atare și atunci. Focul ardea nestingherit între degețelele ei, atât de firesc de parcă acolo se născuse.

— Iacă-tă că pentru tine am vrut să stăpânesc focul, m-am gândit că poate îți e dor de Iadul tău…

Când oamenii se gândesc la Iad, focul este cel care le apare în minte, râuri de lavă și foc, peste tot. Dar se înșală, cum nu se poate mai tare. Focul este viu, iar în Iad nu este nimic, absolut nimic. Pustietatea și singurătatea domnesc pe acel tărâm, nestingherite. Ca să fiu foarte sincer, eu nu-mi înțeleg locul în Iad, căci sufletele ajunse acolo știu să se tortureze singure, nu au nevoie de ajutorul meu.

Dar ea nu avea de unde să știe asta și credea că focul avea să-mi aducă aminte de casă, așa că se juca cu el nestingherit. Sigur că am pășit din umbră, pentru că nu m-am putut abține, am simțit dorința punând stăpânire pe mine.

— De ce mă urmărești? Nu mai bine recunoști că ești curios?

Doar că eu nu am putut să-i răspund, nu voiam să-i spun că nu avea suflet, că nu era ca oricare om, că nu era nici măcar ca oricare ființă pe care o văzusem vreodată. Nu era nici înger, dar nici demon, nici om, dar nici spirit, nici vie, nici moartă. Eu ar fi trebuit să știu ce era și cu toate acestea, nu știam.

— Vezi locurile asta? Sunt pline de oasele strămoșilor mei, a celor născuți din pământ. Sângele lor fierbe încă și se plimbă nestingherit pe dedesubtul nostru, undeva între lumea de sus și ce de jos, fără ca nimeni să știe. Nici măcar ochii tăi nu văd până acolo, ciudat, așa-i?

Când și-a întors privirea către mine, am simți valuri de căldură și poate că un strop de teamă a pus stăpânire pe mine. Niciodată nu am înțeles omul mai bine decât atunci, niciodată nu am putut să pricep ce este moartea și ce vrea ea de la suflete, ce este viața și la ce ajută ea.

Am urmărit-o mai departe, simțindu-mă curios și mic, laș și temător, un prinț al minciunilor căzut în dizgrație. Așa ceva! Dar nu am reușit nu am reușit să-i vorbesc, cu toate că în lunga mea existență pusesem degetele-mi lungi pe suflete curate, pe suflete de sfinți, pe minți luminate, pe care le-am aruncat în nimic și apoi am zâmbit.

În lumea mea eram Diavol și Zeu, în lumea ei, o umbră care o urmărea neîncetat, fără putere și fără glas. Pașii mei scârțâiau timid în spatele ei, iar ochii-mi străluceau ori de câte ori îmi dădeam seama că știa despre existența mea.

Nu eram singurul care o urmărea, oamenii se temeau de ea și uneori bărbații veneau în pădure, stăteau ascunși și o priveau. De câte ori îi vedeam un val de furie punea stăpânire pe mine. Le vedeam gândurile și le simțeam dorințele. Nevoia de-ai pedepsi se zbătea în mine neîncetat. Acum că mă gândesc, îmi dau seama că și eu făceam același lucru.

Și ei o doreau și se temeau de ea, la fel ca mine. Dar cum se putea ca ei să se compare cu însuși stăpânul Întunericului? Auzeam Furiile cum râdeau neîncetat de necazurile mele, dar asta nu mă oprea.

Femeile știau că ea era în gândurile bărbaților și nu îi credeau atunci când spuneau că era periculoasă și trebuia urmărită de aproape, știau ele mai bine la ce se gândeau mințile lor bolnave. Ura creștea și ea, tot mai mare și mai puternică, iar Îndoiala se bucura.

— Să nu te gândești nicio clipă că nu știu, de tine, de ei, de toți cei care mă urmăresc, de sus, sau de jos, din lumea asta sau din alte regate. Dar ce să fac? Nu-i pot opri, tu ar trebui să știi cel mai bine.

Și avea dreptate, bineînțeles. Își vedea mai departe de viață, cântând singură prin pădure. Baba care îi fusese un soi de mamă, își pierduse minte, de mult. Dar asta nu o împiedica să-i vorbească, ca și cum ar fi fost înțeleasă.

Nimic nu părea să o cutremure, înțelegea vorba animalelor, a pietrelor și a apelor, pricepea ce spuneau morții și îi vedea peste tot. Știu pentru că stătea de vorbă cu ei, îi vedeam și eu. Așa ceva nu era pentru oameni, măcar atât îmi era clar.

Fata asta nu-i scăpase nici măcar Lui Dumnezeu. Chiar și El, Cel care se laudă cu faptul că lasă pe fiecare să trăiască, pentru ca apoi să judece, nu a putut să reziste. Creația Lui era, doar că lucrurile nu au fost niciodată atât de limpezi cum Îi plăcea să creadă. Un suflet despre care nu știa nimic, trebuie că a fost la fel de greu pentru El, cum a fost și pentru mine.

Putea oare să o salveze? Cu siguranță asta se întreba. Putea să o aducă la El? Sunt sigur că la asta se gândea. Despre mine nu știu ce voiam, nici acum nu știu. Să o corup? Să o mint? Să o aduc către Întuneric? Nu am nici cea mai mică idee și iată că încă mă întreb.

— Uite ce e, a zis ea într-o seară, fără să se uite la mine. Nu vreau să mor, e singurul lucru de care mă tem. Ce are să se întâmple cu mine? Nu vreau să fiu singură, să umblu orbecăind prin nimic, știi? Aș vrea să vin cu tine și ceva îmi spune că și tu te-ai gândit la asta. Ce trebuie să fac? Hm? Să omor pe cineva?

— Poți veni cu mine, bineînțeles, dar pentru asta trebuie, mai întâi, să mori.

Atunci a fost prima dată când s-a întors să mă privească. Credeam că ochii ei aveau strălucirea stelelor, dar, în schimb, erau morți, fără urmă de vlagă. Cu toate astea, gura mea s-a schimonosit într-un zâmbet pe care nu-l puteam controla.

— Ești un prădător, dinții tăi albi strălucesc în noapte și sunt gata să străpungă orice fel de suflet, nu-i așa?

— Așa-i. Dar tu nu ești o pradă, dar dacă îți dorești, mâna mea este întinsă către tine, trebuie doar să o apuci.

M-am trezit stând cu mâna întinsă, ca un cerșetor. Am vrut să o las jos, dar era prea târziu, deja știa care erau intențiile mele, era mult prea târziu.

— Nu, nu așa. Aș vrea să fiu iubita ta, să îți arat de ce oamenii sunt atât de nebuni când se iubesc, să te prețuiesc, să te ating și să-ți șoptesc tot soiul de povești, să fac cu tine, ceea ce tu faci cu lumea, știi? Dar trebuie să-mi oferi nemurirea, înțelegi?

Sigur că înțelegeam!

— Am să-ți ofer totul!

Ea m-a privit o vreme, apoi și-a lăsat în pământ, ochii dezamăgiți.

— Doar că tu nu ai totul, ci nimicul, nu-i așa? Iar eu vreau doar să nu mor, atât. Asta-i tot.

— Eu nu-ți pot oferi asta. Și degeaba te gândești, nici El nu o poate face. Niciunul dintre noi nu poate încălca legile, pentru nimeni și pentru nimic. Trebuie doar să mori, eu voi fi acolo, mâna mea va sta întinsă să o primească pe a ta, nu e greu, promit!

Un zâmbet ciudat i-a apărut pe buze, iar eu m-am trezit cutremurat.

— O promisiune de la Împăratul Minciunilor, ce nebunie!

— Samca, nu te prosti, te rog. Îmi ești pe plac, aș vrea să fii iubita mea, din prima clipă am vrut asta.

— Atunci încalcă legea pentru mine. Nu ești tu rebelul?

S-a apropiat de mine și cu degetele lungi mi-a mângâiat buzele. Eu, rebelul, îi povesteam despre reguli care nu se pot încălca, ce tragedie! Dar nu o puteam lăsa să mă joace pe degete, pentru că asta voia.

— Amândoi știm că oamenii nu vor mai rezista mult, nu-i așa? Se vor codi o vreme, dar într-un final dorința lor de sânge va fi mult prea mare. Bărbații mă urmăresc, curioși și jumătate nebuni, iar femeile nu suportă gândurile lor. Deja își doresc să mă omoare și nu va mai dura prea mult până când o vor face.

Sigur că știam, dar eram uimit de faptul că nu puteau ascunde asta de ea. Deja ideea morții ei încolțea în tot mai multe minți. Ea, ciudata, vrăjitoarea, fiica Diavolului, stârpitura, nu avea ce căuta pe lume.

Nu o puteam condamna pentru faptul că încerca să facă tot posibilul să trăiască, doar că nu pricepeam de ce nu voia să se întâlnească cu mine la mijlocul drumului. Eu o puteam salva, de ce nu vedea?

— Trebuie doar să mori, atâta tot. Nimeni nu îți va oferi viața fără moarte, nu ai înțeles? Până și El și-a pus Fiul să moară, știi lucrul ăsta.

— Amândoi știm că se poate, dar este interzis. La El mă așteptam să nu încalce regulile, dar la tine nu. Nici Diavolul nu mai este ce a fost, nu-i așa?

 

 

De atunci nu i-am mai vorbit și am urmărit-o din umbră. Ea știa, bineînțeles, dar nu-i păsa. Ce avea să se întâmple dacă încălcam regula? Aș fi zguduit omenirea, dar meritau ei oare atâta circ? Creaturi lipsite de sens, rele și sângeroase, de ce mă gândeam la ei, când mă transformasem, oare?

Sigur că prea mult nu a mai durat până când profeția ei s-a adeverit cu totul. S-au învârtit și s-au sucit, obsedați de existența ei, urmărind-o la fiecare pas nevinovat pe care-l făcea.

Într-o dimineață au condamnat-o pentru simpla ei existență, căci altceva nu aveau. Trebuia pusă pe rug, altă pedeapsă nu era potrivită pentru ea. Focul, durerea, disperarea, îi făceau să simtă bine, să simtă o plăcerea ciudată pe care nu o înțelegeau.

Se jucau de-a Dumnezeu, cu viața cuiva, pe care îl puteau condamna după bunul lor plac. Îmi făceau scârbă și ca să spun sincer, nu mai voiam să-i pedepsesc, nu-mi doream să-i primesc în sânul meu.

Ea a stat liniștită, cu mâinile strâns legate la spate. Mă așteptam să se roage de mine, să încerce să mă convingă să-i vin în ajutor. Mă așteptasem, chiar, să-și întoarcă fața către El. Nimic. Iar eu cunosc nimicul prea bine, e dureros, mistuitor, este cea mai mare tragedie.

Când flăcările au început să se cațăre pe trupul ei, m-am simțit mistuit de ele. Mai că îmi venea să plâng, mai că îmi venea să-i distrug pe acei nenorociți, care stăteau acolo și își frecau mâinile, mulțumiți de falsa putere care pusese stăpânire pe ei.

Nu am făcut nimic, nu am mișcat măcar. Am stat acolo ca un neghiob, gândindu-mă la sufletul ei. Unde se va duce? Oamenii au stat și s-au uitat, s-au bucurat și când totul a fost gata, au plecat. Eu eram împietrit, nu eram în stare să pășesc într-o lume în care ea nu mai era.

Cerul s-a cutremurat și s-a umplut de fulgere luminoase. Vântul, marele servitor al Zeilor, a pășit pe pământ și i-a ridicat cenușa în aer, până când nu s-a mai văzut. O ploaie puternică și rece a spălat toate urmele întâmplării, iar eu am rămas acolo, mic și prost, Împăratul Minciunilor.

Nici până azi nu știu dacă ea a fost, sau poate că mi s-a părut mie. Cine știe, poate că am scăpat în Iad și m-am bântuit singur cu nimicul acela pe care-l laud neîncetat.

foto: Teo Cabel