NĂLUCA

 

Stăm agățați de nisipul umed al mării. Stăm. Și așteptăm. Nimeni nu știe ce căutăm aici, pe stâncile negre și goale ale țărmului bătut de furtună… Nimeni nu știe de ce scrutăm uneori zarea cu ochii înlăcrimați de strălucirea dură a soarelui. Poate pentru că așa au făcut părinții noștri și bunicii și bunicii bunicilor noștri… uneori marea se mai scutură într-un spasm disperat și azvârle la mal umbra unei corăbii, albă de spumă. De mult nu mai fugim spre ea, căci știm că nu e cea pe care o așteptau primii dintre noi…

Departe de toți, pe stânca ce se înalță ca o chemare dureroasă a Nesfârșitului, la poalele negre ale mării, stă moșneagul nebun, bătrânul Egeu, privind cu ochii în lacrimi spre crestele valului sălbatic… El, singur, mai știe ce e durerea în inimă și nu în ochi. Noi râdem. Și plecăm la plimbare schimbând din mers sărutări…

Uneori  mai străbate până la noi vocea istovită a bătrânului Egeu, sunet lugubru venind din noaptea zbuciumată a așteptării sale. Știm dinainte ce plasmodiază: pânzele albe, pânzele negre… Năluca sa pierdută, bătută de vânturi, azvârlită undeva în tenebrele mării, cu catargele frânte și fiul ucis…

Noi râdem. Și plecăm de-a lungul țărmului, schimbând din mers sărutări. Dorita Nălucă a moșneagului nu va veni niciodată. Așteptăm de veacuri, din generație în generație, așteptăm pe nisipul ce ne-a intrat în inimi și scrâșnește în dinți și pe buze…

Doar moșneagul nebun mai strigă în disperare, în agonia așteptării lui, chemându-și pânzele albe, pânzele negre, încăpățânat să le găsească, să întoarcă iar cheița timpului înapoia momentului învolburat și neclar în care el le-a zărit odată, cândva, la orizont. Îl auzim ca prin vis, chemându-l pe fiul său rătăcitor, ce pierduse capătul firului dăruit de Ariadna și rămăsese captiv într-un Labirint din care zadarnic se zbătea să iasă…

Dar plecăm nepăsători, schimbând sărutări din mers, de-a lungul țărmului, printre scheletele albe ale corăbiilor  ucise  în  râvna mării de a o aduce pe cea așteptată…

Moșneagul se preumblă pe urmele propriilor pași, cu capul aplecat și pletele crescute încurcat pe umeri, fluturate de briza aspră a mării, sătulă și ea de vaietele lui. Corăbii după corăbii eșuează la picioarele lui și el, cu ochii împăienjeniți, le scrutează cu speranța zadarnică de a vedea pânzele albe ce i-l vor aduce pe fiul său, Tezeu. Nu mai încearcă să articuleze nici măcar un sunet către noi, cei care trecem pe lângă el fără să îi acordăm nici măcar o privire, preocupați de înlănțuirea buzelor noastre flămânde de o realitate pe care el nu o mai întrevede. Noi știm ceea ce el refuză să creadă, știm că fiul său s-a întors de mult, atunci când el, în deznădejdea sa, a sărutat spuma valurilor în plutinda sa cădere spre ele. Tezeu și-a smuls atunci părul din cap, disperat în fericirea sa efemeră care îl făcuse să uite de tatăl ce aștepta la malul întoarcerii sale.

Noi trecem pe lângă umbra deșirată a bătrânului Egeu, fantomatică alcătuire pe care aproape nu o mai zărim, deși ne urmărește zilnic în aceeași și aceeași repetare a așteptării și a disperării. Uneori ne oprim, neliniștiți de un sunet vag, de plâns obosit, dar nimeni nu pare să ne fie alături și atunci credem că doar valurile au scâncit. Ceva pare în neregulă din când în când, ca și cum ceva sau cineva încearcă să spargă clepsidra enormă în care trăim și să se smulgă din repetabila ei răsturnare. Numai acel moment ne bulversează, neliniștind puțin ritualul sărutărilor fără sens. Ceva se produce în acea clipă, în care nisipul se învolburează, ca răscolit de o furtună, asemenea celor din deșerturi și o mână uriașă zguduie clopotul clepsidrei, readucându-ne, fără scăpare, în poziția în care totul reîncepe.

Apoi râdem. Și plecăm la plimbare schimbând sărutări din mers, cu seninătatea pe care o reprimim la fiecare răsturnare. Suntem veșnic tineri, veșnic frumoși, veșnic pasionați fără pasiune, cu buzele arse de sărutări fără sens. Umbra jalnică a bătrînului părinte se strecoară pe lângă noi, prin noi, din ce în ce mai obosită, parcă doar ea purtând, la fiecare răsturnare, o rază de întuneric în plus, poposită pe umerii săi încovoiați de o durere necunoscută nouă. Stelele se rotesc pe cerul mereu același. Undeva, într-un Labirint, veșnic tânărul fiu caută firul desprins din locul său de la ușa salvatoare. Corăbiile sale pleacă singure, cu flamurile negre fluturând îndoliate, ajung la țărmul vegheat de un tată înlăcrimat și apoi se întorc, alunecând parcă pe roata unei tornade ce le aruncă la poarta Labirintului, cerându-și parcă iertare pentru graba plecării.  Tezeu apare, cu firul regăsit și brațul încolăcit cu fericire de gâtul veșnicei Ariadne, iar corăbiile îl înghit în adâncul lor flămând și obosit de repetarea unui ritual menit să nu se sfârșească niciodată.

Uneori, la sfârșitul zilei, la capătul înserării ce trece spre noapte, o neliniște se strecoară cu perfidie între buzele noastre înlănțuite în săruturi fără sfârșit și fără sens. Ceva se înfășoară în jurul nostru, o mantie de frig ce ne acoperă și ne atrage spre centrul Universului ce se va răsturna într-un balans ce veșnic ne readuce în momentul zero. Mâinile se desprind de pe umerii iubitelor și ochii încearcă inutil să deslușească ceva, în adâncul orizontului, acolo unde se profilează, ca niște umbre, amenințătoare pânze negre, fluturând deasupra unui schelet de corabie. Plânsul sfâșietor al bătrânului se înalță ca un vaier continuu… Apoi, totul începe să se rotească din ce în ce mai repede, amestecându-ne, oameni, nisip, corăbii, valuri și orizonturi roș-înegrite…

Și totul reîncepe.

În bezna Labirintului, Tezeu își șterge sabia însângrerată de sângele Minotaurului, încercând să uite ochii săi roșcați, îndreptați cu disperare către el, gura oribil transformată în bot de animal, cu colții încovoiați încă șiroind de sângele ultimelor victime. Clepsidra își reîncepe balansul amenințător și Minotaurul scoate un muget jalnic. Tezeu se ridică și se întoarce, să plece victorios, dar animalul mugește în continuare și parcă sunetul scos din gâtul secționat de sabie, se transformă în ceva inteligibil.

„Frate…” parcă aude Tezeu și se răsucește fulgerat, scrutând întunericul ce devenise mai dens. „Fraatee…”

La picioarele sale zace un tânăr de o rară frumusețe, vag amintindu-i de cineva cunoscut, se clatină, se prăbușește în genunchi și prinde capul tânărului cu mâinile însângerate, șoptind „Cine ești ?”, peste zâmbetul zdrobitor de trist așternut pe masca rece a morții care a cuprins fața aceea atât de cunoscută și atât de asemănătoare cu a sa.

Fuge. Rătăcește prin Labirintul dedalic, în căutarea firului salvator, dar mâininile sale se lovesc de pereții goi, iscând sunete ciudate care se reverberează și se transformă în mugetul de durere al fratelui pedepsit să ia chipul unui animal fioros și însetat de sânge.

Plânge, cade în genunchi. Mâinile sale rănite de pietrișul peșterii îi acoperă ochii, să nu mai vadă chipul frumos al fratelui ucis. „Tată, cum voi plăti această crimă ?!”

Simte firul fierbinte în mâinile sale. Ariadna, ființă dragă, frumoasă, sortită unui alt sacrificiu…

Clepsidra se răsucește iar…

Bătrânul Egeu se preumblă pe malul mării, cu ochii împăienjeniți, scrutând valurile până departe, spre orizontul care se mișcă unduitor, fluturând parcă din pânzele unei corăbii. Nu o vede prea bine, vede numai pânzele care sunt pline de spuma albă a mării. Vântul bate  năpraznic și nimeni nu aude urletul  bătrânului, atât de asemănător cu mugetul de durere al Minotaurului. Vântul a spulberat spuma ce acoperea pânzele negre.

Clepsidra se zguduie.

Tezeu pipăie firul fierbinte care îi taie mâinile pline de sângele Minotaurului.Nu mai întoarce capul, să vadă fiara hidoasă prefăcută într-un tânăr imberb, cu gâtul sfâșiat. Merge cu ochii închiși, condus de firul tors de mâinile albe și iubitoare ale Ariadnei.

Egeu s-a aruncat deja între stâncile de la marginea mării, jelindu-și fiul mort care încă nu plecase din peșteră…

Noi trecem pe lângă umbra lui bântuitoare, sărutându-ne din mers….

Clepsidra s-a încurcat puțin, nisipul s-a amestecat, valurile din mii de fire sclipitoare au uitat că nu se pot întoarce pe aceleași cărări, în timpi diferiți… Cum se poate să fie aceleași ființe, dacă   le-a refăcut din fragmente dispersate în nisipul unor alte momente…

Tezeu se zmulge din brațele Ariadnei, o părăsește pe țărmul unei insule iluzorii și se grăbește să-i ducă tatălui vestea victoriei.

Dar Egeu deja l-a văzut așezat pe scut, pe o corabie fantomă, cu pânze negre…

Noi ne plimbăm de ceva veacuri pe malul mării Egee, schimbând din mers sărutări, în Timpul care s-a încurcat când clepsidra uriașă a alunecat și și-a amestecat firele de nisip…

Moșneagul plânge, trecând pe lângă noi, umbră fantomatică alunecând prin corpurile noastre înlănțuite. Noi râdem și plecăm de-a lungul țărmului, schimbând sărutări din mers, clipă de clipă, urcând spre amiaza existenței, până când, spre seară, sărutările noastre încep să se lovească de scrâșnetul nisipului ce ne stă pe buze și ne-a intrat și în inimi…