Bogdan Mihai Bati,Cluj-Napoca – Mențiune Secțiunea S.F.- Scurta istorie a Nașterii Crăciunului

Scurtă Istorie a Naşterii Crăciunului

Unele închisori sunt făcute de formă. Criminalii, hoţii, violatorii şi toţi cei găsiţi vinovaţi de pedepse uşoare erau cazaţi în ele pentru perioade scurte sau medii. Pentru elita criminală, vinovată de genocid, anihilare de planete, manipulare a câmpului unificat sau formare de culte galactice s-au construit locuri speciale, izolate.

Hopen era rezident într-una din facilităţile de maximă securitate de mai mult de o rotaţie în jurul galaxiei sale, fiind ţinut constant într-o stare vegetativă indusă chimic şi psi, pentru a nu-şi putea folosi abilităţile. Planeta avea un singur continent, teren de vânătoare pentru zaurdini, creaturi puternice şi veşnic înfometate. În jurul planetei a fost instalat un tor dublu de plasmă, pentru a-i potoli eventualele tentative de evadare, dacă ar fi reuşit să supravieţuiască zaurdinilor.

O bună perioadă a captivităţii gardienii au încercat să-l omoare, fapt ce s-a dovedit a fi imposibil. Cu toţii suntem datori cu o moarte şi o reciclare. Pentru Hopen moartea nu era o opţiune, căci existenţa sa era dincolo de percepţia fizică. Îşi asumase de-a lungul vieţii o grămadă de corpuri, capturate din civilizaţii diferite, cărora le refuzase până şi reciclarea finală, preferând să le arunce la groapa de gunoi, decât să le lase spre studiu celor ce-l vânau. Gardienii l-au făcut prizonierul corpului său actual şi au preferat să-l îngroape, înfăşurat în toate barierele şi scuturile cunoscute în acel moment, pentru a se asigura că nu va putea ieşi de acolo niciodată.

În primii ani a încercat să evadeze, apoi a urmat o perioadă lungă în care a ticluit planuri de răzbunare, după care a intrat în depresie, dorindu-şi moartea, dar fiind incapabil să-şi îndeplinească dorinţa. Până la urmă, a decis să-şi petreacă timpul în moduri mai creative.

În ziua în care meteoritul i-a schimbat viaţa, îşi petrecea singurătatea numărând înspre infinit. După estimarea sa, ajunsese la o cifră atât de mare, încât scrierea ei ar fi făcut de zeci de ori ocolul închisorii-planetă pe o orbită înaltă. Aceasta a fost ziua în care a elaborate planul perfect, adică planul în care rolul său era minim.

Fiind împăcat cu o eternitate în solitudine şi dezbrăcat de abilităţile sale pentru o perioadă aşa de lungă, la început, nici nu a sesizat apariţia crăpăturilor în temniţa sa. Când a simţit mângâierea delicată a forţelor cosmice, a ştiut, în sfârşit, că va fi liber din nou. Totul se transformă, a gândit el chintesenţa planului său de evadare.

Hopen era conştient că forţele cosmice nu i-ar fi oferit niciodată puterea necesară pentru a transcende de la un individ de tip zero. Toată energia acumulată de la forţele cosmice o îndrepta către scanarea planetei ce-l găzduia. Avea nevoie de o specie inteligentă, căreia să-i traseze viitorul.

Toate creaturile ce ar fi trebuit să-l ţină ocupat erau acum dispărute. Viaţa, aşa cum fusese planificată, era distrusă aproape integral. Singurele semnale primite în urma scanărilor arătau că orice prezenţă de la suprafaţa pământului era incapabilă de comunicare, lipsită de conştiinţă, singurele sale nevoi fiind cele strict legate de supravieţuire.

Era la mila sorţii. Fiecare decizie în evoluţia vieţii de la suprafaţă era influenţată de o multitudine de factori, mulţi dintre ei opunându-i-se. Era ca şi cum s-ar fi aruncat într-un joc de zaruri, fiind nevoit să nimerească la fiecare aruncare un anumit şablon de numere, timp de un million de ani, având parte de o aruncare la fiecare câteva minute. Orice deviere de la şablon ar fi pus evoluţia vieţii pe un alt drum, unul care nu-l favoriza deloc.

Pentru ca viaţa lui să continue, prima dată trebuia să dea naştere vieţii pe această planetă. N-ar fi fost o provocare mai mare ca altele prin care a trecut, doar că, de data asta, trebuia să o facă cu resurse limitate.

A calculat nevoia de consum de câteva ori, ajungând obsesiv la aceeaşi concluzie. Rezultatul nu-l favoriza deloc. Crăpăturile apărute îi permiteau accesul la forţele cosmice, dar scuturile gardienilor săi încă erau puternice. Văzând că nu poate câştiga energia necesară, a redefinit problema, decizând să-şi concentreze eforturile pe o singură linie de evoluţie dintr-un areal geografic restrâns.

A strâns energie şi a scanat toate semnele de viaţă din arealul ales, pentru a o identifica pe cea cu potenţialul cel mai mare de evoluţie. Organisme unicelulare, altele deja dezvoltate, unele terestre, altele acvatice, nu a ignorat nimic, aplicând algoritmi de prognoză a evoluţiei în vederea alegerii celui mai bun candidat. Algoritmii săi de prognoză a evoluţiei nu erau infailibili. Dezavantajul lui Hopen era că ştia mult prea puţine despre planeta ce-l găzduia, astfel că risca să petreacă milioane de ani degeaba, dar altă soluţie nu întrevedea.

După rularea calculelor, s-a oprit asupra unei specii tinere, încă involuată, de la care se aştepta să devină o fiinţă socială, cu indivizi specializaţi, uşor adaptabili la condiţiile existente în aproape orice colţ al planetei, capabili să se organizeze în structuri complexe şi să acceseze uşor resursele necesare traiului. Din punct de vedere anatomic, vor evolua într-o fiinţă formată din cap, trunchi, o pereche de antene şi trei perechi de picioare.

Şi-a folosit talentele cum a ştiut mai bine, maximizându-le fiecare etapă a procesului de evoluţie. Fiecare decizie evolutivă din calea lor era influenţată în aşa fel încât să se obţină cel mai bun rezultat posibil.

Hopen era din nou optimist. Fiinţele sale evoluau accelerat. Cu fiecare milion de ani care trecea, acestea se apropiau de maturitatea ţintită, moment în care, prin ele urma ca el să obţină puteri aproape infinite pentru o fracţiune de secunde şi să se elibereze.

A împrăştiat norii de pe cer. Şi-a adunat toată puterea de care era capabil şi li s-a arătat, proiectând în atmosferă imaginea unui exemplar vârstnic al civilizaţiei crescută şi păstorită de el, înconjurată de nori, ţinând într-o parte un dispozitiv de învăţare şi în cealaltă un toiag, dorind să sugereze faptul că trebuiau să-i asculte învăţăturile pentru a nu fi pedepsiţi. Luminând din spatele său, soarele crea un halou frumos în jurul său.

– Eu sunt Lumină! Eu sunt Alfa! Dar sunt şi Omega!

Resursele îi erau pe terminate, aşa că s-a oprit, întinzându-şi simţurile înspre turma sa. Nimic. Nu sesiza nimic deosebit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat diferit în viaţa lor. Roboteau în continuare, în marşul lor inevitabil către moarte, nederanjaţi de spectacolul oferit cu câteva clipe înainte de Păstorul lor, folosind resurse cu care ei şi-ar fi putut alimenta întreaga civilizaţie timp de sute de ani. Viaţa nu era corectă. Cel puţin, asta simţea Hopen în aceste clipe.

Clipele s-au transformat în zile. Zilele, în ani. Anii, în secole. Secolele, în eoni. Frustrarea l-a ţinut într-un con de singurătate pentru multă vreme, timp în care acumula energie, picătură cu picătură, fără a urmări neapărat acest aspect. Realizând puterea ce se acumulase în el, a decis să reia experimentul, dar la scară mai largă.

A întunecat cerul, a tunat, apoi a împrăştiat norii de pe cer, proiectând o imagine complexă. Încadrată de dispozitivul de învăţare şi toiag, în centru se afla un spectru ce-şi schimba rapid forma, transformându-se în toate speciile existente. Fiecare fiinţă vedea un reprezentat al speciei sale, încadrat de cele două obiecte.

– Eu sunt Lumină! Sunt Alfa! Dar sunt şi Omega, a tunat Hopen făcând întuneric.

Şi-a întins resursele secate de energie, într-un ultim efort de scanare a suprafeţei planetei-închisoare, cu scopul de a detecta audienţa mesajului său. Rezultatul a fost promiţător, dar a trebuit să se lase pradă odihnei şi acumulării de energie.

Când mai erau 200 de mii de rotaţii în jurul soarelui până în momentul de impact maxim, Hopen şi-a extins simţurile, pentru a culege rezultatele scanării anterioare. Nu mică i-a fost surpriza când a remarcat că fiinţa cea mai conştientă de ultimul mesaj transmis era acum specia dominantă de pe planetă.

Numărul indivizilor se ridica la câteva sute de mii, dar se multiplicau uşor, fiind împrăştiaţi pe toată suprafaţa uscată a planetei. Fiinţa era bipedă, formată, din punct de vedere anatomic, din cap, trunchi şi două perechi de membre. O pereche era folosită pentru deplasare, iar cealaltă pereche pentru tot felul de operaţiuni uzuale arhaice: apucat, aruncat, atins, lovit, manipulat obiecte şi aşa mai departe.

Fiecare grup de indivizi, separat geografic de celelate, părea să venereze o versiune diferită a lui Hopen, pe care aparent şi-o construiseră în timp, după prima şi ultima sa apariţie.

– Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Sa, părea să fie una dintre ideile cele mai iubite de către fiinţa ce-şi zicea om, în dorinţa lor de a atinge iertarea şi mântuirea.

Până aici e bine, se gândi Hopen. La toată energia cosmosului, asupra căreia momentan nu putea acţiona, doar colectând-o atunci când era disponibilă, acum se adăuga şi energia rezultată din dorinţele omului, energie care nu putea fi controlată sau oprită de gardienii săi. Tot ceea ce trebuia să facă era să implementeze nişte acţiuni prin care să ţină numărul indivizilor sub control. Măsura era necesară, pentru a nu atrage atenţia gardienilor săi.

Pentru ultimul plan al evadării, Hopen avea nevoie de energie multă, astfel că şi-a retras simţurile pentru a se odihni. După calculele sale, dacă se arăta din vârful unui munte, pentru impact maxim, ar fi putut disloca de la om energia necesară care să-i permită accesul la resursele galaxiei, fapt care-l făcea de neoprit.

În timp ce Hopen acumula tacit energie cosmică, pachetul de măsuri îşi făcea bine treaba pe planetă, influenţând exact atât cât era nevoie evoluţia omului, dictându-i direcţiile filozofice, dezvoltarea ştiinţifică, socială, culturală, dar, mai ales militară, pentru a putea ţine în frâu o specie obsedată de reproducere.

Momentul se apropia cu paşi repezi pentru Hopen, obişnuit cu nemurirea, timp în care pentru om, ca specie, se stingeau generaţii întregi în lenta şi neiertătoarea trecere a timpului.

Majoritatea fiinţelor trăiau în emisfera nordică, astfel că, pentru impact maxim, a ales ziua cea mai scurtă din an. Toate simulările i-au arătat că era ziua în care rezultatele obţinute erau cele mai bune posibil.

Hopen şi-a proiectat imaginea în vârful unui munte, pregătit să-şi livreze ultimul mesaj.

Nu a apucat să pronunţe nici măcar primul cuvânt, căci în acel moment şi-au făcut apariţia gardienii, sosiţi în trei nave perfect aliniate cu piramidele ridicate de către om în apropierea muntelui ales. Câmpuri de forţă au început să acţioneze asupra sa.

A cules corpul unui bătrân bărbos, i-a împrumutat puţină energie şi l-a trimis momeală. Una din nave a schimbat brusc direcţia, luând urma bărbosului, trăgând cu toate armele în el. Fiind un construct biologic al lui Hopen, armele puteau doar să-l gâdile, astfel că pe cerul senin şi rece al unei nopţi de iarnă omul a fost martor la zborul unui bătrân bărbos, care se prăpădea de râs: ho ho ho! Pe măsură ce a rămas fără energie, acesta a fost imobilizat şi închis într-o temniţă glaciară.

Mai la sud, Hopen încerca să-şi livreze mesajul către om, în timp ce cele două nave îl secătuiau constant de energie. Nori negri acopereau cerul, obstrucţionând vederea oamenilor către mesajul vizual pregătit de Hopen. În acelaşi timp, armele gardienilor tunau şi fulgerau, contribuind la dezorientarea fiinţelor de pe planeta-închisoare.

Rezultatul a fost inevitabil, Hopen fiind capturat, încătuşat şi dus la bord pentru a fi transportat către noua lui destinaţie de vacanţă, un loc incompatibil cu viaţa bazată pe carbon.

Înainte de a pleca, gardienii au coborât la sol pentru o analiză a felului în care şi-a pus Hopen planul în aplicare. În prima fază, s-au ţinut în umbra dimensiunilor a patra şi a cincea, pentru a nu putea fi văzuţi de băştinaşi, lucru la care au renunţat după ce au realizat că energia ce o emanau putea transcende spaţiul şi timpul, ajungând inevitabil la Hopen, oriunde s-ar afla.

Au încercat să educe populaţia, dar aceasta era într-atât de îndoctrinată, încât au realizat că sunt în faţa unei cauze pierdute. În câţiva ani petrecuţi acolo, au reuşit să schimbe doar câţiva indivizi, prea puţini însă pentru a crea o masă critică cu care să schimbe lumea.

– Mda, vom instala marele filtru şi apoi vom pleca, comunicară ei celor puţini care le dăduseră crezare.

– Şi de noi ce se va alege?

A fost o întrebare rostită repede, pe orice scală de timp planetară, galactică sau universală, dar, totuşi, a fost pusă prea târziu. Erau singuri din nou. Şi vor rămâne singuri pentru totdeauna.

Singura dovadă a celor de mai sus este ecoul agăţat în spaţiu într-un punct fix relativ la Soare. De fiecare dată când planeta-închisoare tranzitează acea zonă se aude din ceruri “Ho ho ho”.