Secțiunea SF

Premiul I – Ion Calotă

Cealaltă istorie a lumii mele

 

 

Cealaltă istorie a lumii mele

 

…Au plecat caii. Privesc în ţărână urma unei copite goale. Iarba ţepoasă îmi intră în ureche, în nas, în gură. Ciudat de tulburător, tropăitul pe care îl mai aud tot mai stins, stând lipit cu urechea de crăpătura pământului. Norul de praf se îngustează. Un val trandafiriu pare să ascundă un spectacol măreţ dincolo de orizont. Cât adevăr e-n toate astea? Simt o tentaţie nedefinită de a face ceva tare ciudat. De exemplu, să mă ascund în lutul aspru, să mă unesc cu el, să mă contopesc într-o unică fiinţă, să simt cum mă rotesc în hora din jurul soarelui, să mă învârt, să mă dau peste cap sau să mă târăsc în genunchi până la copacul acela imens, să-l îmbrăţişez, să-l rog să-mi dea voie să pătrund în el, să ne legăm venele unul de altul şi să simt cum palpită seva dulceagă în mine ca într-un îndrăgostit. Am senzaţia că totul îmi stă în putinţă în aceste clipe. Prin vârful degetelor simt cum fumegă argila încinsă şi pietroasă. Câmpia e atât de pustie încât îmi doresc să adorm. Mă rotesc în neştire în jurul unui punct fix. Ca-ntr-un fel de inerţie, am iluzia că trăiesc departe de mine, că trăiesc într-o amintire fără sfârşit. Ce zgomote se aud printre gândurile mele!

– Opreşte-te! Rămâi pe loc! Aşteaptă! Priveşte în jurul tău! Nimeni nu e interesat de tine! Nimănui nu îi pasă de tine!

Am privit, dar nu am înţeles de unde vin aceste voci.

– Divinitatea este în tine. Energia de care ai nevoie se aprinde doar prin voinţa ta. Puterea e disponibilă în corpul tău. Dacă nu eşti în stare să te descoperi, înseamnă că nu te vei cunoaşte cu adevărat niciodată!

Adevărul e că unele părţi din mine trăiesc în viitor, multe în trecut şi doar câteva în prezent.

Plouă, în sfârşit, peste noi şi peste caleştile fără cai. Mă bucur. N-aş fi putut să plec fără să iau cu mine povara stropilor de apă, fără să primesc binecuvântarea lor. Se adâncesc şanţurile din jurul meu, ca săpate de valurile mării. Am o senzaţie de parcă înot în nisip şi mă risipesc.

– Unde se duc ele, valurile, când pleacă? mă întreb uimit.

Poleit cu roua proaspătă, mă îndrept cu paşi hotărâţi spre banda transportoare. În dreptul uşii etanşe, ce dă spre camera de decontaminare, mi-am întors pentru o secundă ochii, apoi, totul a dispărut. Au rămas doar pereţii aceia plaţi şi roz care duc spre capsulele noastre turbomotoare. Era ultima zi când mai puteam să vizitez acest muzeu din Divinopolis, pentru că de mâine va fi desfiinţat din lipsă de clienţi, de aceea mă programasem să mai trec o dată prin el, chiar dacă aveam o zi aglomerată. Împlineam 129 de ani şi invitasem câţiva prieteni vechi. Îmi luasem, însă, singur, primul cadou pentru această zi. Când am ieşit din clădire, lumina m-a orbit şi spatele mi s-a crispat.

– Of, cred că durerea asta de spate o să mă omoare. O simt cum stă ascunsă acolo, ca într-o răcoare, m-am trezit vorbindu-mi singur.

Am solicitat un vehicul transportor şi am programat ca adresă de destinaţie celula mea. M-am aşezat confortabil pe sofaua largă şi am aruncat o privire în exterior. Mi se pare că maşinile din jurul meu stau pe loc în timp ce străzile se mişcă sub ele, iar clădirile aleargă, cu balcoanele fluturându-le dintr-o parte în alta.

Planeta Pământ a devenit la un moment dat nelocuibilă, din cauza poluării, aşa că ne-au mutat în ceruri, în Divinopolis, un oraş-satelit construit pe orbita Terrei, unde să trăim total izolaţi.

Pentru a limita răspândirea virusurilor, au desfiinţat chiar şi ideea de căsătorie. Copiii se nasc în laboratoare. Plăcerile sexuale sunt satisfăcute de simulatoare sofisticate. Înţelesesem că suntem doar nişte piese de joc. De câţiva ani, cineva ne muta pe tablă, astfel că în fiecare dimineaţă ne trezeam mereu în alt loc, mereu alţii, spunând că, iată, lumea nouă e mult mai acceptabilă. Oraşul este zidit pe oasele noastre. Îl ducem în cârcă oriunde mergem. Acum, şi mie îmi este frică de oameni, îmi este teamă să-i mai întâlnesc. Mă arunc rareori între oameni, ca într-o piscină goală în care trebuie, totuşi, să-mi ţin respiraţia. În niciun loc, totuşi, nu mă mai simt acasă. Locuiesc la etajul 1313. Aici, norii artificiali se acumulează denşi ca o pâslă şi devin tot mai grei. Vântul este ţinut ascuns ziua într-o cuşcă, doar noaptea se aude cum şuieră nervos.

Am ajuns. Intru iarăşi în camera de decontaminare, unde sunt scanat complet. Flashul unui aparat foto loveşte peretele şi apoi se imprimă în el. Prin cateter îmi injectează doza zilnică de medicamente, cu un supliment de serotonină, special pentru azi. În prima cameră mă aşteaptă deja ce comandasem, imaginea unor sticle de vin roşu şi mirosuri de mâncăruri ancestrale.

Mă întâmpină, bineînţeles, bătrânul meu majordom-robot la care nu pot să renunţ chiar dacă şchiopătează vizibil şi are destul de frecvent un tremur al capului. Sunt prea legat sentimental de el. Îl cheamă Gălbenuş. I-am spus aşa pentru nuanţa lui mereu palidă. Este primul care mă felicită pentru ziua de naştere, cu vocea lui un pic zgâriată, dar plată. E ceva specific ca însoţitorii automaţi, cum li se mai spune, să aibă tonul vocii uniform, dar la Gălbenuş am surprins, aproape imperceptibil, şi o senzaţie de emoţie în glas sau poate un fel de vibraţie în tot ansamblul său de metal, plastic şi circuite electronice. Pentru acest sentiment îl ador şi nu pot renunţa la el. Când îl enervez, chiar mi se pare că se amplifică această emoţie a sa mecanică. În fapt, el este singurul meu prieten real în lumea în care trăiesc. La un moment dat primisem şi un câine de companie, dar era doar un mecanism obez pe care îl întorceam uneori de pe o parte pe alta ca să se gudure fericit. Am renunţat la el după câteva săptămâni. Totuşi, îl mai simt umbând prin casă, ca un câine invizibil. Aveam şi un păianjen, căruia îi pusesem numele Kafka. Pe el l-am stricat din greşeală, câlcându-l în timp ce alergam după câine prin casă. Deşi, cred că mai degrabă fusese un cărăbuş detector de emoţii. Am o mulţime de spaţii în acest palat dreptunghiular, care este, de fapt, un muzeu al trecutului meu. În fiecare cameră în care am intrat, a rămas ceva din mine acolo. Există şi unele camere doar în imaginaţia mea.

Oricum, viaţa noastră e altfel acum. De exemplu, nu trebuie să mai facem curat sau să gătim, pentru că toate se fac automat, de către roboţi. Eu am uitat să fac chiar şi o budincă, ca să nu mai spun că am uitat şi gustul ei din copilărie. Acum nu mai sacrificăm animale pentru a consuma carne, pentru că aceasta este produsă sintetic, în laboratoare. Mâncarea noastră arată bine, ca o operă de artă, e plină de arome apetisante, are gustul dorit şi conţine exact nutrienţii şi toate medicaţiile necesare, transmise de un cip care ne controlează sănătatea.

Aprind o lampă, dar întunericul tot nu se luminează. Lampa şi-a exprimat imediat regretul. Toate obiectele au învăţat să-şi ceară scuze.

Când eram mai nostalgic, porneam hologramele tuturor prietenilor dispăruţi şi bineînţeles ale bunicilor şi vorbeam cu ei despre diverse nimicuri. De data asta nu am mai făcut-o. Ştiam că fiecare o să repete pentru a nu ştiu câta oară povestea lui. În zilele noastre, teleportarea e ceva banal, dar aceasta e, de fapt, una virtuală, o comunicare în format 3D, adică simulăm prezenţa noastră fizică în orice alt loc visăm. Aşadar, putem călători oriunde vrem, mult mai ieftin, ne putem întâni, într-un mod aparent fizic, cu oricine ne dorim. Desigur, putem călători şi în mod real, dar preferăm această teleportare instantanee, un fel de telefonie 3D.

Prima hologramă care soseşte la aniversare este cea a Pictorului. El este mereu punctual. A venit îmbrăcat cu un impermeabil soios, ce seamănă cu un sac, aruncat peste trupul său obez. Are aceiaşi ochelari uriaşi care îi stau mereu strâmb pe nas. Este tot aşa, mai negru decât zidurile nopţii, dar stropit pe haine cu toate culorile curcubeului pare foarte vesel. Despre el ştiam precis că e născut undeva, pe continentul Africa de pe vechea Terra. Oricum, niciunul dintre noi nu ne mai arboram naţionalitatea de mult timp. Nu mai era o trăsătură care să ne definească şi să ne despartă. Apoi, intră fulgerător Dansatoarea, îmbrăcată în aceeaşi rochie veche de bal, cu trupul său la fel de perfect. Ochii ei sunt rupţi din cer.

– O roşcată coaptă – mi-am zis eu, în sinea mea.

Când o vede, Sculptorul, sosit şi el între timp, înflăcărat, exclamă:

– Vai, sunt îndrăgostit! Ce piele fină, ce forme rotunde! Cu privirea asta poţi ucide! Sunt invidios pe tine ca pe soarele care poleieşte orice lucru întâlneşte.

Ea nu spune nimic, Sculptorul, total transparent, are pielea de sticlă şi aşa i se văd toate organele cum îi pâlpâie. Şi el este primitiv de frumos. Vizionarul e şi el prezent, dar, ca de obicei, e morocănos şi tăcut, nici măcar nu ne răspunde la întrebări. Toţi suntem curioşi să aflăm de la el viitorul. Şi acum poartă o rochie, dar, de data asta, una de mireasă. Electricianul, colecţionarul nostru de imagini, vine şi pleacă şi iar vine şi pleacă, este şi nu este cu noi. Dresoarea apare şi ea ca o adevărată zeiţă a frumuseţii. Între timp îşi face apariţia şi Visătorul. Pielea lui îşi schimba culoarea după starea pe care o are, devine mai roşie sau mai palidă, gri sau intens întunecată. El poate să facă din noapte zi şi din pământ apă. Tâmplarului-păsărar, cu faţa lui cea lemnoasă, tot atât de gras cum îl ştiam, i-am rezervat două locuri. Cu aerul său inofensiv şi pasul legănat, intră fără să ne dăm seama şi se aşază într-un colţ mai întunecat. El stă mereu cu spatele la noi. Nu poate să ne privească. Ştiam că dă rapoarte despre noi, dar preferăm să fie el acela, în locul oricui altcuiva. Nu renunţase la cârja lui veche, deşi nu mai avea nevoie de ea de mult timp. Gardianul pătrunde între noi speriat şi nu se aşază deloc. Se învârte în jurul nostru în permanenţă. Chipul lui e neclar, ba e vizibil, ba i se blurează, ba îl împrumută pe cel al Vizionarului, ba îşi revine. Probabil nu şi-a actualizat softul de transfer. Actorul păşeşte în cameră la braţ cu Pianista. Amândoi, fiind atât de înalţi, sunt nevoiţi să stea aplecaţi, sprijinind tavanul. Întind o masă lungă şi ne aşezăm toţi la ea. Suntem, aş putea spune, toţi 13, ca de obicei. Undeva, în spatele uşii salonului, se simte şi prezenţa ei, cea de-a treisprezecea persoană, singura care lipseşte, dar noi ne comportăm de parcă este acolo, cu noi. Peisajul din jurul meu pare creat din fotografii, este atât de imobil. Personajele care mă înconjoară sunt de fapt fotografii tridimensionale. Uneori mă întreb dacă mai există oameni reali, pentru că nu mai reacţionez direct cu vreunul. Trăiesc înconjurat de ecrane, mă mut de la unul la altul. Oare şi eu sunt doar un ecran sau, eventual, un hibrid? Ne adunăm în jurul focului care trosneşte plăcut şi începem să rostim versuri. Simulăm un cenaclu. Poezia nu mai există decât la muzeu, de aceea toţi s-au vorbit să-mi aducă în dar câte o poezie. Mă aşez pe o bancă, între ei, şi citesc şi eu, rămânând nemişcat, zile în şir, cu privirea între filele cărţii, până devin o statuie. Cartea are pielea la fel ca a mea. La fiecare inspiraţie, ei se apropie de mine, la fiecare expiraţie se îndepărtează. Pe aburii expiraţi atârnă cuvinte.

– Spune-ne, eşti gata să întinereşti? m-a întrebat pe neaşteptate Dresoarea.

– Încă nu miros a bătrân, le-am spus, astăzi mă simt Creator. Sunt, totuşi, ca un copil prea bătrân. Tatăl meu mi-a trasat un cerc şi m-a lăsat acolo. Nici acum, bătrân şi epuizat, cum ziceţi voi că sunt, nu îndrăznesc să depăşesc linia. Cel mai greu e noaptea, când rămân doar eu cu mine însumi şi mă întreb cât timp o să mai sporesc Universul cu inutilitatea mea.

Vocile noastre atârnă o clipă de tavan ca nişte perdele.

– Acum, însă, că m-am trezit, aş putea să schimb lumea, am revenit eu, după un moment de linişte, între ei.

– Desigur, asta tocmai este ocazia perfectă. Doar că ea te va schimba pe tine, mi-a răspuns Vizionarul.

– Nu mă puteţi înţelege acum, pentru că sunt captiv de prea mult timp într-un poem, am continuat eu. În dimineaţa asta am rămas blocat într-un vis. Nu am mai vrut să ies.

– Lumea nu există în forma pe care o credem noi, ci într-o infinitate de lumi mici, fărâmiţate, particulare fiecărei perspective şi, desigur, extrem de subiective, s-a pornit Sculptorul într-un discurs. Fiecare în parte cunoaşte o parte nesemnificativă din ansamblul infinit. Universul meu nu va fi niciodată identic cu al tău şi invers. De aceea există opinii diferite, contradicţii, când se ciocnesc unele de altele, iar în urma acestor ciocniri nu se fac schimburi fizice, ci unele metafizice, de idei. Poeţii sunt cei care caută soluţii să materializeze prin cuvinte aceste spaţii private şi să le restituie vizibilului. Poeţii sunt singurii care au acea sensibilitate ce le permite să iasă din existenţa proprie şi să circule teferi prin cele nebănuite, posibile sau imposibile, descoperind sau chiar recreând lumi virtuale. Imaginaţia acestora e nemărginită şi pură. E de ajuns o metaforă de-a lor ca să zdrobească zidurile care ne înconjoară, ca să oprească stele din mersul lor pe cerul dezechilibrat. Ei ne restituie iluziile pe care le pierdem zilnic. Creativitatea lor dă iluzia timpului şi spaţiului şi ne pregăteşte pentru viitorul acesta unde suntem doar holograme imateriale, dar supraraţionale.

Toţi au tăcut o secundă, reamintindu-şi în ce fel de lume trăim.

– M-am concentrat săptămâni la rând asupra cuvântului vază până am reuşit să văd toate dedesubturile lui. Am văzut-o de la mâna meşteşugarului care a modelat-o artizanal până la maşina industrială care a vomat-o din lehamitea de a crea la nesfârşit acelaşi model, dus deja la perfecţiune.

– Realul e când stai pe o plajă şi asculţi mai multe muzici diferite în acelaşi timp. Te simţi de parcă mai multe perfuzii te golesc de putere şi te ţin nemişcat.

– Toate acestea sunt acum lucruri, nu sentimente.

Replicile lor izbucneau din toate direcţiile, ca un tir de focuri automate.

– Ce bine că în fiecare an marea e la fel, e neschimbătoare, în timp ce doar noi îmbătrânim. Rămâne veşnică numai răbdarea valurilor de a măcina nisipul şi timpul.

– Mai ştii că ni se spunea mereu că bucuria şi fericirea sunt reminiscenţe primitive? Nu putem fi între timp siguri nici măcar că soarele va mai răsări mâine. Să asculţi muzică, să citeşti ceva interesant, să te uiţi la amintiri vechi, e ca şi când ai  încerca să opreşti timpul în loc.

Îi priveam şi înăuntrul lor mă vedeam pe mine.

– Universul ăsta e infinit şi totuşi există unul şi mai mare, a răspuns Dansatoarea în timp ce valsa printre noi, aparent fără să îi pese de conversaţia noastră.

– Dacă timpul e infinit, înseamnă că totul a mai fost şi toate se întâmplă concomitent. Eternitatea reface tot ceea ce noi distrugem, se aude vocea încântătoare a Dresoarei, care, apoi, hohoteşte zgomotos. Dar nu râde ea, râd pereţii şi tavanul.

– Nimic nu este mai perfect ca infinitul. E un joc în care nu câştigă nimeni. Momentele de eternitate sunt atât de scurte.

– Dar de unde începe neantul, nesfârşitul? Am devenit noi înşine nişte cercuri din care nu mai putem să ieşim.

Tumoarea creierului mă face să aud sunete noi. Vocile lor sunt confuze. Nici nu mai contează cine vorbeşte.

– Liniştea e muzica cea mai benefică omului. La toate instrumentele mele voi interpreta nenumărate partituri de tăcere. Am compus un sunet fără margini şi, apoi, altul asemenea unei clădiri dărăpănate, câteva sunete prea obosite, îngânate de singurătatea unui colţ de fereastră. Muzica naturii e aritmică, doar inima încearcă să introducă puţină ordine în acest haos. Poezie înseamnă să stai lângă un copac şi să auzi vioara nenăscută încă.

Toţi urmărim atenţi fumul pe care îl lasă în urma sa flautul la care cântă. Deşi îi spunem Pianista, flautul este instrumentul ei preferat.

– Bine, dar în timpul ăsta poate că, undeva, cineva s-a hotărât să moară, insistă Vizionarul. Lumea nu poate supravieţui fără poezie, continuă el, aparent fără legătură.

– Poate că lumea e infinită fără să se repete. Şi totuşi, de ce am renaşte dacă mereu o luăm de la început? Cum ar fi dacă am face schimb, dacă tu ai fi eu şi eu, tu? am continuat conversaţia care dădea semne că îşi pierde firul.

– Adevărul este că nimeni nu are dreptate deplină. Am început să cred că oamenii mor numai la televizor. Ar trebui să ne recâştigăm libertatea de a muri, spune Pictorul, care în acelaşi timp desenează în aer tot felul de scenarii şi scenete.

– A îmbătrânit şi timpul. El era singurul punct fix care putea răsturna Universul.

În acel moment a intrat în scenă pentru o clipă şi majordomul meu.

– Permiteţi-mi, vă rog, să citez un scriitor de foarte de demult, Sam Harris: „Ne petrecem fiecare clipă în singurătatea propriei minţi. Oricât de apropiaţi am fi de ceilalţi, plăcerile şi durerile ne aparţin numai nouă”.

Ştiam eu de ce îmi alesesem un robot aşa cult.

La plecare, Vizionarul mă întreabă, surprinzându-mă:

– Vrei să mergi să-ţi vizitezi mormântul?

– Desigur! S-au înmulţit semnele! Ultimul nemuritor va muri în curând. Vreau să-mi trăiesc moartea. Mă simt atât de singur, ca un DemonZeu într-o zi a lui fără de sfârşit. Universul meu e atât de instabil, încât în fiecare clipă trebuie să-mi construiesc o altă lume. Eu, care până atunci nu făcusem altceva decât să scriu, să inventez universuri inexistente.

Atunci, am început să zbor cu el deasupra unui stol de cruci.

– Oare cine mă va înlocui pe locul pe care îl voi părăsi acum?

– Eu îmi pregătesc cimitirul într-o carte, mi-am răspuns singur.

– Mă ajutaţi să omor pe cineva? i-am întrebat pe toţi la final.

– Pe cine?

– Pe mine.

Ei plecaseră deja, dar în locul lor rămăseseră umbrele fiecăruia, lepădate acolo. În ziduri aud peşti care dau din coadă. Cred că acolo e cealaltă lume. Uneori, nu înţeleg lucrurile, de ce vor ele să se comporte ca oamenii? Înainte de a pleca, toţi mi-au strigat:

– Nu te duce!

Dar eu m-am dus.