Secțiunea Fantasy

Premiul al III-lea – Gheorghe Postelnicu

Figurant în sceneta vieții

   

IMAGINAŢIA este fără de hotar. Faci ochii mici şi te afli pretutindeni. Toţi o au. Unii se înfricoşează de ea sau n-au timp de ea. O blochează sau o îneacă. Alţii o lasă slobodă, alergând în urma ei ca  Ştirbu şi Matache după ciulinii din Bărăgan. Îţi povesteşte cineva o întâmplare sau îţi descrie un obiect. Încerci să-l reprezinţi, după care ţi-l însuşeşti. „Gata, e al meu.” Altădată ecranul se umple de situaţii neplăcute. Le alungi. În locul lor pui ceva cu totul şi cu totul nou. Original. Cauţi semne în spaţiul şi timpul care le naşte.

Colegul de serviciu îşi încheie micul discurs. E un om care, când explică ceva, îşi schimbă continuu mimica, făcându-te, până la urmă, să-i urmezi jocul. Fără să  ştii, ridici din sprâncene, faci gura pungă, loveşti palmele. Important este să nu-l întrerupi prea des.

Firma din oraşul reşedinţă de judeţ mă trimisese în Ursoaia ca să realizez un studiu despre tradiţie şi inovaţie în producţia de artizanat. Burlac ca şi mine, dar mai trecut, avea destul timp ca să stea la atelier peste program, după care să intre în două-trei magazine şi să afle ultimele noutăţi, care erau de fiecare dată aceleaşi. O dată pe lună îşi vizita fratele de la oraş, împrumutându-l cu bani şi ascultând cu uimire adevăratele ştiri pe care acela le născocea de cele mai multe ori, dereglând şi mai mult imaginaţia flăcăului tomnatic. Făcuse Şcoala populară de artă, apoi urmase un curs de design la o facultate particulară. „M-am mândrit întotdeauna cu talentul artistic al familiei mele. Bunica şi bunicul, mama şi tata…”

—Ce rol ai în aceste scenete?

—Eu ? se miră el . Un figurant.

—Ar trebui să scrii.

—Imposibil. E o barieră pe care nu mă simt în stare să o trec.

—Se şterg prea devreme?

—Aş ! E vorba de cuvinte.

În grădina aerisită de zvâcnirile puilor de lăstuni, brazii foşnesc asemenea unor elice. Bărbatul îşi strânge mai bine picioarele sub el şi priveşte spre orizont. Acolo sunt râpe unde clipoceşte un noroi amestecat cu gaze. Sonde înalte şi afumate. Aveam impresia că este locul potrivit de unde să apară vedenii. Sonde, îmi spun. Apoi: cred că se înşală . Cum să  nu găseşti cuvinte ?

Profilul colegului şi părul său rar, cu vârfuri argintii. Păsările cerului, obosite, care se sting odată cu ziua.

—Ceea ce cunosc datorez mai puţin vieţii şi mai mult cărţilor citite. Ce mă face fericit? Iluzia că voi scrie chiar eu, cândva, nişte cărţi.

—Ce te opreşte? se miră el.

—A scrie înseamnă…

Mi-a fost teamă că mă voi încurca în definiţii, aşa că am dat din umeri şi am privit arătările de oţel.

—Câtă vreme nu avem tăria să ducem ceva la bun sfârşit, ne facem iluzii.

—Tuturor ne pare luna mai mică deasupra capului, decât la orizont.

—Dar nici lumina nu e aceeaşi.

Sătul de filozofie, schimb vorba .

—Ce citeşti ?

Răspunsul vine imediat :

—Eu? Nimic . Locul de muncă şi casa au format dintotdeauna mediul meu de viaţă. În general, m-am ţinut departe de împrejurări în care înfloreşte violenţa.

—Şi-atunci ? Cu ce umpli timpul?

—Cu imaginaţie.

Îmi spune că nu s-a îmbătat niciodată, fiind de părere că dincolo de o anumită limită nu mai eşti stăpân pe tine.

Într-un fel îl contrazic :

—Am cunoscut beţivi cu manifestări diferite. Unii sunt chiar simpatici.

—Fiecare în felul lui caută să ascundă faptul că e beat .

În spatele brazilor se aude un plânset de copil. La început mai încet, apoi din ce în ce mai tare, bocetul izbeşte ramurile ca o rafală de vânt.

—Nişte copii lăsaţi la o bunică. Părinţii sunt despărţiţi.

Parcă discuţia noastră nu mai are niciun rost. Acum plâng amândoi, unul nelămurit, iar celălalt cu vorbe şi înjurături care nu aveau o destinaţie precisă, pentru că se adresau sfinţilor şi unei mame ipotetice. Vocea mai groasă o susţinea pe prima ca un aşternut tare.

—Hei! Ho! strigă un glas de femeie. Plângi pentru atâta lucru? Nu ies maţele printr-o julitură, îl asigură ea pe cel mic.

—Trece, susţine şi copilul mai mare.

Revăd cu ochii minţii o curte plină de pietre şi o alee mărginită de flori. Încerc să prind un pui de găină, mă împiedic şi cad. Pielea de pe genunchi se sparge şi răsar broboane de sânge. Izbucnesc în plâns.

—Te strecori în sufletul lor ca într-un pământ moale, murmură colegul meu.

Acum copiii râd şi sunetele se simt peste tot. Gardul înalt este ca un ciur. Dedesubtul norilor soarele dispare, galben pe margini, tulbure la mijloc. Bărbatul de lângă mine este tras la faţă şi cenuşiu. Urechile sunt uscate ca două bucăţi de iască. Bate aerul cu podul palmei, ca pentru a înlătura nişte obstacole din calea ultimelor cuvinte.

Nu-i trebuie altceva ca să-mi strângă mâna şi să plece. Lasă uliţa principală şi intră pe un drum îngust. Acum înserarea şterge conturul caselor şi le dă un aspect de cutii. Scârţâie o poartă şi se lipeşte de un stâlp. Aşteaptă. Ghiceşte în umbra care trece aproape de el un bătrân despre care ştia că nu aude prea bine . Merge mai departe cu paşi mari , ferindu-se de ochiurile de lumină. Ţărâna îi ascunde zgomotul paşilor. Aici. Dibuie cârligul, poarta alunecă spre dreapta. Intră în curte. Aproape de el se rostogoleşte un bolovan. Îşi ţine respiraţia şi aşteaptă. Parcă plescăie cineva sau îşi trage nasul. Miros de tutun? Zefirul l-a adus de departe. Bagă mâna în buzunar şi atinge briceagul. Îi desface limba şi trece degetul mic peste tăiş. Teama dispare. Îşi reglează respiraţia. Se apropie de geamul luminat şi zornăie cu unghiile într-un colţ. Ceva moale se încolăceşte de gambe şi miorlăie prietenos.

Femeia aduce două pahare. Veioza aprinsă pe noptieră risipeşte un fascicul de raze de culoarea coniacului din sticlă. Noua încolăcire îi încălzeşte umerii, apoi coboară până în vârful degetelor. Nişte buze îi ating ceafa.

Simte o nelinişte cumplită la gândul că s-a făcut târziu şi trebuie să plece. Se dezlipeşte de trupul celălalt şi de aerul din cameră şi iese într-o cărare suspendată pe buza văii. Smulge din întuneric obiecte binecunoscute. „Până la venirea iernii, trebuie să ia o hotărâre.” Poiana lui. Movila copilăriei . Stelele care crapă norii. Luminile sondelor, apoi mii de scântei roşii şi verzi care îi explodează în cap, jucând ca într-o plasă de păianjen. Sângele care îi acoperă ochii şi durerea care vine mai târziu. Un zid cenuşiu.

 

 

Dinte de lup şi dinte de ferăstrău. Rozeta. Ca nişte crestături în lemnul moale, durerea pulsează în tot capul. Unde mă aflu? De ce e atât de frig? Traversează terenul buruienos, se caţără printre licurici şi aprinde o lumină mare. Gândurile se zbat într-o apă tulbure, de pe care încet, încet, ceaţa se risipeşte. Săpunul şi prosopul sunt mai mari. Toate obiectele sunt mai mari, chiar şi partea dreaptă a feţei. Al lui e făţăul gălbejit, a lui e fruntea ridată, al lui e sângele uscat?

Cântecul cocoşilor se ridică dintre streşini, peste locuinţele scunde. „Gata cu curvele, vai de capul tău, parcă aş fi orb, capul face, capul trage, mamă-mamă, nu se mai face odată ziuă?”

 

În zilele următoare a devenit vizibil faptul că Toma nu mai avea imaginaţie. Ieşeau din mintea şi din mâna lui lucruri banale, monotone. Cât despre culori… Suferea şi de un fel de manie a persecuţiei, spunând mereu că stă în calea oamenilor, împiedicându-i să-şi vadă de treabă, că se mişcă precum cancerul de la un sân la altul.

Picioarele fâşâie prin plantele înalte. Un zăvoi închis între maluri de copaci: salcâmi şi carpeni, frasini şi goruni. „Mai puţin de două prăjini.” În spatele lor, pe un gorgan, casele par lipite de cer.

—Aici, spune Toma, aşezându-se ca pe spinarea unui cal, între doi arbori. Aici e locul odihnei şi al morţii mele.

Ramurile erau încărcate cu un fel de păstăi roşii. Pe o movilă se află o cruce de piatră cu inscripţie cu litere chirilice.

—Ia loc. Priveşte!

Minunat. Picioarele atârnă într-un soi de scări printre rădăcinile groase. Departe sclipeşte râul în care a fost înecat Sava Gotul. Pe un mal calea ferată, pe celălalt drumul naţional.

Dar fiecare cu gândurile lui.

Era odată un artist. Un înţelept. El trăia într-un sat de munte şi lucra la un atelier de artizanat. Născocea jucării, păpuşi îmbrăcate în costume populare, mirese. Toate aveau mare preţ. De sfaturile lui se bucurau cei aflaţi la strâmtoare, cum ar fi bărbaţii care pierdeau la cărţi sau femeile înşelate de soţi. Înţeleptul trăia singur în cătunul numit Runcu, fiind socotit un om lipsit de griji, fericit de viaţa pe care o ducea. Nu bea, nu fumează, nu umblă cu femei. De la el aflăm că au înflorit măceşii, că s-au întors rândunelele, că au crescut ghebele. Într-adevăr: ploaia nu-i pătrundea hainele, vijelia nu-i dezvelea casa, dihorii nu-i omorau păsările. Iubit de toţi !

Chiar de toţi ?

Într-o seară i-a ţinut calea cineva şi l-a lovit în moalele capului.

Balada pe care artistul înţelept o repeta în gând nu avea sfârşit. Ca şi durerile de cap.

—Atât.

Înainte să înţeleg despre ce este vorba, Toma arată două dopuri de plută şi nişte chiştoace de ţigări. Mai căutăm printre frunze.

—Atât, repetă pentru a nu ştiu câta oară, luând obiectele cu un cleştişor de rufe şi punându-le într-o pungă de plastic. Locul era curat. Se vedea că trece puţină lume pe aici. Încetul cu încetul, tufiş după tufiş, am cercetat poieniţa urmăriţi de nişte păsări cu aripile de culoarea alunelor.

—Caută prin hâj. Caută bine!

Are dreptate. Găsesc un băţ de doi coţi. Coaja are încrustaţii circulare pe toată suprafaţa. Corn. Lemn tare.

—Ai fost urmărit?

—Nu. M-a aşteptat aici. Sau m-a depăşit pe drum şi m-a aşteptat aici.

—Ai stat pe şa?

—Ca de obicei. Cerul, slăbiciunea mea.

De 50 de ani natura nu dădea semne să se schimbe. Oamenii, da.

 

 

Să fii umilit de singurătate. Să vrei să pari tot timpul altceva decât eşti în singurătatea ta : un nebun furat de gânduri pe care nu le poţi opri.

După două zile, văzând că nu mă duc la atelier şi nu răspund la telefon, m-au găsit mort. Patru bărbaţi din Runcu îmi fac baie. Cineva alege hainele: costum negru, cămaşă albă. Nu pot suferi să port cravată, dar ce mai contează? Capacul sicriului e genial; băieţii de la atelier au sculptat o zi şi o noapte perechile de îngeri şi demoni. Papucul firmei este împodobit cu feţe de masă şi cuverturi pentru Danemarca. Am numărat deja 20 de coroane, dar renunţ. M-am încurcat la nişte jerbe cu garoafe albe şi roşii. Lume multă. Numai de n-aş strănuta. Uneori fac alergie la fumul de tămâie. Lume multă. Până la gară. Lume bună. Ei, drace! Copiii săraci se bagă peste tot ca să adune monede.

Scena devine instabilă când văd o femeie bălaie, care dispare după un timp. „Vreau să-ţi spun ceva important.” „Spune.” „Marţi, la târg.” „Acum.” „Nu insista.” „Te rog.” „Sunt destui băieţi cu urechile drepte.” „De ce eşti rea?” „Aşa m-a făcut mama.” „Fetele de la liceu…” „Taci.” „Proşti-nvaţă la liceu…”

Unii îşi ţin batista la nas. Imposibil, eu sunt plin de conservant. La intersecţie ne oprim şi oamenii devin mai relaxaţi. Vântul înconjoară locul cu o centură de aer proaspăt.

„N-a fost însurat?” „A mai trăit cu câte una.” „Dar nu-l plânge nimeni.” „Să nu se dea de gol, tu.” „Se spune că trăia ca un apostol.” „Sanchi. Coniac şi curve, Doamne iartă-mă. ” „De-ar mai ţine vremea bună. Să punem la adăpost prunişoarele şi strugureii, porumbaşul şi nucuşoarele.”