Concursul SF & Fantasy 2023, textele premiate

Secțiunea Fantasy

Premiul al II -lea – Vlad Pasencu

Cursa specială

– Morții tăi de imbecil! răcni Alex la mașina care trecu razant pe lângă el, lăsând în urmă un urlet de claxon ce se pierdu în noapte.

– Alex, te rog, fii atent! exclamă Diana. Erai pe contrasens…

– Eu, eu să fiu atent?! se răsti la femeia din dreapta sa, încercând să se concentreze asupra drumului.

Simțea încă luminile orbitoare farurilor de la Loganul care se apropiase din sens opus jucând în fața ochilor săi.

– Dobitocul ăla ce păzea? A avut loc suficient să mă ocolească.

– Era greșeala ta. Și nu mă simt în siguranță dacă conduci ca un apucat…

– N-aș fi condus ca un apucat dacă am fi plecat din București la ora stabilită. Dar cum a trebuit să vă aștept o oră jumate ca să fiți gata…

– A fost o oră și zece.

– Alex, ne pare rău că a durat atâta, interveni Adela de pe bancheta din spate, cu un ton împăciuitor. Acum e mai important să ajungem cu bine, n-are sens să încercăm să recuperăm din timp. Chiar dacă o să întârziem nițel…

– Păi aia e, că nu întârziem nițel, v-am mai zis. O să pierdem ultimul bac și după aia o să rămânem pe malul Dunării ca niște proști până mâine dimineață.

– O să găsim noi o soluție, nu vă enervați, vă rog.

Alex oftă, se propti mai bine cu mâinile în volan și nu mai zise nimic. Înaintau prin noapte, pe drumul pustiu, doar cu muzica de la radio umplând golul din mașină. Pe măsură ce goneau pe drumul județean, melodia din difuzoare se auzi tot mai distorsionat, iar transmisiunea începu să interfereze cu un alt post, unde se auzeau niște voci care păreau să strige ceva imposibil de descifrat. Diana încercă să regleze semnalul, vocile se opriră, dar tot ce rămase în cele din urmă fu zgomotul de fond, așa că tânăra apăsă pe butonul de On/Off și doar sunetul monoton al motorului continuă să se audă. Parcuseră tăcuți ultimii kilometri care-i mai despărțeau de debarcader și ajunseră acolo la 22:10. Parcarea era goală și nici țipenie de om nu se zărea prin împrejurimi. O lumină gălbuie, venită de la un singur stâlp de iluminat, învăluia pontonul într-o aureolă palidă. O gheretă cu pereții din lemn coșcoviți și beznă înăuntrul ei veghea asupra pustietății din jur. În zare se zăreau farurile feribotului care se depărtase de țărm. Bărbatul coborî și, cu portiera deschisă, începu să înjure:

– Vedeți? ‘tu-i mama mă-sii de viață! V-am zis io. L-am pierdut!

Ieșit pe jumătate afară din mașină, își întinse un braț și se porni să claxoneze insistent, trimițând urletul strident al Audi-ului peste fluviu, peste copaci și peste stufărișul de pe mal, ca și cum claxonul ar fi devenit epicentrul furiei sale. Totul rămase neclintit, în afară de feribot, care își continuă drumul mai departe, până când luminile sale dispărură undeva în depărtare. Bărbatul se opri din claxonat și se întoarse către colegele sale, care ieșiseră și ele din mașină și se uitau abătute în urma ambarcațiunii:

– V-am zis că asta o să se întâmple! Și nici nu m-ați lăsat să merg mai repede. „Nu mă simt în siguranță”, se văicări, imitând vocea Dianei. Ei, sper că o să vă simțiți în siguranță dormind în noaptea asta în mașină, pe malul râului…

– Prefer așa decât să te văd cum ne pui în pericol la fiecare depășire, răspunse ea cu acreală.

– Nu v-am pus în niciun pericol, știu cât poate să ducă mașina asta… Dacă m-ați fi lăsat să conduc cum știu, acum eram pe bac. Treaba voastră, nu eu trebuia să mă ocup de petrecerea din prima seară.

– Chiar… interveni Adela scoțându-și telefonul din buzunar, o s-o sun pe Anca s-o anunț că întârziem.

– Nu întârziem, pierdem o noapte întreagă, o corectă el cu acreală.

– Din câte știu, zise Diana, există și traversări de noapte.

– Există un rahat! După 15 septembrie, de la ora 22 nu circulă decât curse speciale.

Adela se îndepărtă de colegii ei, care continuară să se înțepe reciproc, și începu să se învârtă cu telefonul în mână prin fața pontonului. După două minute se întoarse lângă ei.

– Nu pot să sun, n-am semnal… L-am repornit și degeaba.

Diana se uită la mobilul ei.

– Mda, și mie îmi zice „fără serviciu.”

– Fără serviciu o să ajungem toți trei fiindcă am întârziat… mormăi Alex, în timp ce își luă telefonul din buzunar și observă că nici el nu avea semnal.

– Poate reușim totuși să prindem una din cursele alea speciale… sugeră Adela.

– Pe site scria că trebuie să anunți din timp că vrei o cursă în afara programului… La zece noaptea pe cine dracu’ mai suni? Nu vezi că nu-i nici țipenie de om?

Diana se îndreaptă hotărâtă spre chioșcul de lângă ponton, așa că o urmară și ei. Pe un perete se zărea un avizier din tablă, cu marginile ruginite, pe care se vedeau câteva afișe lipite strâmb și niște obscenități desenate cu markerul. Nu găsiră acolo nicio informație utilă, însă părea că din interiorul gheretei se auzea un sunet slab și monoton, ca o muzică lăsată să cânte în surdină. Alex se hotărî să inspecteze ghereta și, pe latura dinspre șosea, găsi o ferestruică. Se aplecă să privească înăuntru, își porni chiar și lanterna de la telefon, dar nu reuși să deslușească absolut nimic prin geam.

– Se vede ceva? îl întrebă Adela.

– Nimic, răspunse Alex. E ciudat, nici lumina nu trece prin sticlă, parcă m-aș uita într-o oglindă.

– Încearcă să bați în geam, mă gândesc că o fi adormit paznicul…

– La cât a claxonat mai devreme, șuieră Diana, mă-ndoiesc că mai doarme cineva pe o rază de zece kilometri.

Bărbatul o ignoră și începu să lovească cu palma în fereastră.

– Nu vă supărați… e cineva? Alo?

Adela începu și ea să strige împreună cu el. După câteva minute în care nu primiră niciun răspuns, se lăsară amândoi păgubași și reveniră lângă mașină, unde Diana își aprinsese o țigară.

– Ce naiba facem? Ne întoarcem la București?

– Exclus, răspunse femeia expirând fumul în aer. Mâine o să se uite toți șefii chiorâș la noi. Plus că activitățile încep de la șase, exact când e prima cursă. Ar însemna că le pierdem și pe alea…

– Fir-ar să fie! exclamă Alex. Și hotelul e la vreo patru kilometri de malul celălalt! Dacă prindeam bacul ajungeam în câteva minute…

– Măcar să ne întoarcem înapoi unde aveam semnal, ca să le zicem de situație…

– Și să zică de noi că suntem idioți? Poate așa încă nu s-au prins că am întârziat. Dacă am…

– Trebuie să traversați în seara asta?

Tresăriră la auzul glasului și își întoarseră privirea către cel care le vorbise. Nu se știe de unde, lângă stufărișul de lângă mal apăruse un bărbat între două vârste, adus de spate, îmbrăcat cu o salopetă închisă la culoare. Omul purta o pălărie ponosită pe cap, avea niște sprâncene groase și o barbă încărunțită și neîngrijită. Alex se apropie de el.

– Așa am vrea. Lucrați aici?

– La debarcader? Nu…

– Știți cum am putea să contactăm pe cineva pentru cursa specială? întrebă Adela. Știm că trebuia anunțat din timp, dar n-am prevăzut că o să pierdem ultimul bac… Am fost la ghișeu, dar n-am găsit pe nimeni…

Bătrânul zâmbi, luă o țigară de după ureche și și-o aprinse.

– Istrate se ocupă de asta, da’ era la cârciumă mai devreme, cu o țuică în față. Odată ce-a apucat să bea un păhărel, nu-l mai luați nici mort de acolo… Da’ nu v-ar fi fost de niciun folos. Când e ceață, speciala nu circulă.

Cei trei se uitară în direcția în care gesticulase necunoscutul, și văzură cum din apă niște fuioare lungi și alburii începură să se răsucească în aer deasupra pontonului. În lumina chioară a felinarului, tentaculele de negură executau un dans elaborat, cu mișcări lente, hipnotice. Arbuștii de pe malul fluviului păreau învăluiți într-o pânză țesută de un păianjen invizibil.

– Dacă chiar e musai să treceți dincolo în seara asta, v-aș putea ajuta eu, îi trezi glasul bătrânului din reverie. Numa’ că n-am decât o șalupă. Mașina ar trebui s-o lăsați aci.

Văzându-i că șovăie, omul adăugă:

– Vorbiți între voi, sfătuiți-vă. Pe mine mă găsiți aici. Oricum, nu cred că o să fiți singurii care tre’ să traversați în noaptea asta.

Cei trei se adunară lângă mașină și începură să discute între ei, având grijă să nu fie auziți de străin. Cât timp șușoteau, două faruri se zăriră coborând panta care ducea spre debarcader, iar după două minute o altă mașină opri la câțiva metri de ei. Din ea coborî mai întâi un bărbat care se duse să vorbească cu bătrânul, apoi o femeie și doi copii, un băiat și o fată. Femeia îi zise băiatului să nu se îndepărteze, iar apoi se aplecă cu blândețe deasupra fetiței, care părea foarte speriată de întunericul din jur, și încercă să o liniștească.

Chiar dacă Dianei nu-i convenea să fie conduși de acel bărbat necunoscut peste fluviu, găsiră că era mai bine să ajungă din acea noapte la teambuilding decât să întârzie la activitățile din dimineața zilei următoare, astfel că deciseră să lase mașina în parcare și să traverseze cu șalupa, socotind că, în cel mai rău caz, vor putea străbate drumul până la cazare în mai puțin de o oră. Mai verificară încă o dată telefoanele, dar erau în continuare moarte.

Cât timp fetele își luară gențile din portbagaj, Alex, văzându-l pe celălalt bărbat că se întoarce la familia sa, merse către el și îl întrebă:

– Bună seara! Aveți cumva semnal la mobil?

Omul îl privi lung, cu o expresie tristă pe chip, și clătină din cap, apoi își văzu de drum. Alex ridică din umeri nedumerit și i se adresă barcagiului:

– Am hotărât. Mergem cu șalupa.

– Bun, zise celălalt stingându-și țigara cu vârful pantofului și arătă spre familia de lângă mașina cealaltă: și domnii o să vină cu dumneavoastră.

– Avem loc toți șapte?

– Da, nu vă faceți griji.

– Cât vreți pentru cursă?

Omul își scoase pălăria și se scărpină în creștetul capului.

– Cât vă lasă inima să-mi dați pentru motorină. Nu-i ca și cum mă-mbogățesc din treaba asta.

Tânărul îi întinse o hârtie de o sută de lei.

– Puteți să-mi dați și când ajungem pe malu’ ălălalt, zise celălalt dând din mână cu nepăsare, apoi le făcu semn pasagerilor să-l urmeze și coborâră pe ponton.

Prin ceața lăptoasă de pe fluviu, șalupa acestuia abia dacă se vedea. Era o ambarcațiune mică, ce părea că văzuse și zile mai bune, doar cu un parbriz în dreptul timonei. Pernele de pe cele trei bănci ale șalupei erau plesnite, cu bucăți de burete care ieșeau prin crăpături. Alex observă că pe bordaj fusese scris cu niște litere strâmbe cuvântul „anchor”.

– Așa se cheamă șalupa? îl întrebă pe om.

– E un nume vechi de când lumea… răspunse omul ursuz, în timp ce îi ajută pe ceilalți să urce în barcă.

Alex luă loc pe un scaun lângă timonă, iar Diana și Adela se așezară în spatele lui. Pe următoarea banchetă, amândoi copiii se strânseseră lângă mama lor, care îi ținea strânși pe după umeri. Tatăl rămăsese cel mai în spate, privind în gol către locul unde ar trebui să se afle malul celălalt. Adela se întoarse prietenoasă spre femeie:

– Și dumneavoastră ați pierdut ultima cursă?

Băiețelul, care până atunci se uita temător în jurul său, începu să plângă. Mama începu să-l mângâie și să-l aline.

– Îmi cer scuze, n-am vrut să-l sperii.

Femeia n-o băgă în seamă pe Adela, ci văzu mai departe de copil. În față, Alex, după ce contemplă densitatea pâclei din jur, întrebă:

– Nu aveți stație sau ceva să anunțați că traversăm râul?

– Nu-i nevoie. Știu că venim.

Alex vru să întrebe cine anume știa de drumul lor, dar bătrânul băgă cheia în contact, iar motorul șalupei îi acoperi glasul. Mirosul de motorină se răspândi în aer, dar dispăru repede, răpit de brațele de ceață care dănțuiau în jurul bărcii. Se îndepărtară încet de mal și străbătură apa întunecată a fluviului lăsând în urma lor o dâră abia vizibilă de spumă. Legănat de valuri, tânărul simți cum oboseala din timpul zilei îi îngreunează pleoapele și o toropeală plăcută îl cuprinde pe nesimțite. Își trase haina mai bine pe el, se cuibări pe locul de lângă cârmaci și își închise ochii. Se trezi mai târziu, zgâlțâit de un val mai puternic. Deschise ochii buimac și i se păru că bărbatul de la timonă întinerise. Ridurile și cutele de pe chip îi dispăruseră, barba sa căruntă și zburlită devenise neagră ca noaptea, iar trupul său gârbovit se înălța acum semeț, brăzdând ceața din jur, ale cărei rotocoale alburii păreau să se ferească din calea sa. Încercă să spună ceva, dar sunetul îi dispăru din gâtlej, de parcă laringele sale ar fi fost înveșmântate în pâslă. Se uită din nou la barcagiu, și observă că acesta arăta ca mai înainte, hirsut, împovărat de ani și scrutând depărtările cu un aer îngândurat. Se gândi că iluzia de mai devreme fusese doar o rămășiță a moțăielii de dinainte, așa că se așeză mai bine pe scaun și privi prin geamul șalupei. În față, acolo unde ar fi trebui să se afle celălalt mal, nu se mai afla nimic, ca și cum fluviul devenise un ocean care se întindea împrejurul lor cât puteai vedea cu ochii. La linia orizontului, o lumină trandafirie părea să se înfiripe, dând semne că începea să se lumineze de ziuă.

– E deja răsăritul?! exclamă Alex. Cât naiba am mers?

Timonierul nu răspunse, ci continuă să privească posomorât în față.

– Unde suntem? N-ar fi trebuit să ajungem?

– Ba da. Cineva nu e la locul lui. Nu putem trece râul…

– Dumneata glumești? Credeam că ai mai făcut cursa asta. Unde naiba e malul celălalt?

Bătrânul dădu din cap și scrâșni din dinți:

– E vina unuia dintre voi. O persoană nu trebuia să traverseze azi.

La auzul vorbelor sale, Adela, ca și cum ar fi fost prinsă în mrejele unei vrăji, se ridică de pe bancă și, fără să zică nimic, se îndreptă spre marginea șalupei, se urcă cu picioarele pe parapet și se aruncă în fluviul întunecat. Alex țipă după ea:

– Adela! Adela! Ce faci?! Ai înnebunit?

O văzu cum începe să înoate în apa ca de gheață, o siluetă albă îndepărtându-se cu repeziciune de șalupă. Cu fiori de panică pe șira spinării, Alex începu să-l tragă pe bătrân de braț și să urle:

– Oprește! Trebuie să ne întoarcem după ea, oprește!

Se uită înapoi și văzu că femeia dispăruse. Uluit, căută susținere din partea celorlalți oameni din barcă, și observă că toți se uitau la el cu un aer straniu și ușor acuzator.

– De ce vă uitați cu toții așa? Nu fac decât să…

Încercă să gesticuleze și își dădu seama că el se afla acum în locul cârmaciului, ținând timona în mâini, iar bătrânul matroz dispăruse fără urmă. Nevenindu-i să-și creadă ochilor, privi către palmele sale, și văzu cu pielea i se zbârcește și devine străvezie, iar vene vineții încep să îi brăzdeze mâinile. Apa din jurul bărcii începu să clocotească, iar Alex simți cum o greutate i se așează pe spate, apăsându-l și lăsândul fără suflare.

O lumină orbitoare îl făcu să ridice privirea în față. Două faruri puternice se apropiară cu repeziciune de el, împrimând pete incandescente pe retina sa. Alex trase de timonă la dreapta, iar din gâtlej îi ieși un urlet ca de claxon distorsionat, al cărui sunet metalic se metamorfoză în cuvinte:

„Morții tăi de imbecil!”

Auzi un scrâșnet de frâne și fiare contorsionate. Fragmente de metal rostogolindu-se la nesfârșit, lăsând în urmă schije, cioburi și carne. Auzi gemete, vaiete și voci îngrijorate în jurul său.

– Cineva să cheme salvarea!

Auzi sunetul tânguitor al unor sirene și pași grei alergând către el.

– Avem doi în stare critică în mașina asta, șoferul și cu femeia din spate. Chemați echipa de descarcerare.

Văzu bucăți de parbriz, răspândite pe carosabil, printre dârele negre lăsate de pneuri și pete vâscoase de ulei. Girofaruri albastre, inundând întreaga șosea cu lumina lor. Oameni agitați, în salopete roșii, alergând între ambulanțe și Audi-ul care stătea aplecat, cu botul în jos, în șanțul de la marginea șoselei, și roțile din spate în aer, precum carcasa unui leviatan eșuat pe țărm. Văzu scânteile flexurilor începând să taie în capota mașinii, croindu-și drum către el. Apoi observă și cealaltă mașină.

Văzu, în mijlocul câmpului, un Logan albastru rostogolit într-o rână, cu caroseria răsucită, îndoită ca o doză de suc. Pe locul șoferului, cu jumătate de cap smulsă de pe umeri și volanul străpungându-i coșul pieptului, corpul mutilat al unui bărbat sub care se întindea o baltă de sânge și lichid de parbriz. Lângă el, cu gâtul sucit într-o poziție nefirească, și o schijă de metal ieșindu-i din burtă, o femeie cu fața umflată și vânătă. În spatele lor, strivită de tabla încoviată a capotei, o fetiță cu o rochie atât de plină de sânge încât cu greu se mai deslușea pe ea silueta unei Minnie Mouse zâmbitoare, rămăsese cu ochii sticloși fixați în față, către mama sa. Câțiva metri mai încolo, azvârlit  de forța impactului în mijlocul ogorului, cu zona occipitală un terci de oase și materie cenușie, un băiețel zăcând cu chipul lipit de pământ.

Auzi glasul disperat al unui paramedic, îi văzu chipul încordat la câteva degete de fața sa, dar nu reuși să distingă niciun cuvânt, ca și cum laringele acestuia ar fi fost înveșmântate în pâslă. Apoi întunericul se așternu peste șosea, învăluind totul într-o liniște gri. Se ridică de pe asfalt. Pentru prima dată după multă vreme, simțea satisfacția simplității și a faptului că știe ce are de făcut, ca și cum s-ar fi regăsit pe sine după mulți ani de căutări. Se întoarse în șalupă. Se uită la literele inscripționate pe bordaj și constată mulțumit că de data asta erau scrise cum trebuie. După care își puse mâinile înapoi pe timonă și continuă să-i ducă pe călători pe malul celălalt.