Secțiunea Fantasy

Premiul I – Gabriela Căruntu (Gabrinov)

Ultima suflare

Pânze elaborate de lumină se nășteau în bezna abisului, compuse din fire tulburi, care lăsau în urma o dâră opalină. Fiecare fir de lumină se rostogolea între degetele mele, iar fiecare șoaptă care-mi părăsea se despletea în unde adânci, răscolitoare. În pântecele întunericului se țesea visul pe care am sperat că n-o să-l visez niciodată. Apoi, când ochii mei s-au deschis, lințoliile strălucitoare s-au îmbrățișat, înălțându-se și alcătuind conturul chipului care-mi era atât de drag.

M-am trezit în spasme și am tușit de câteva ori, trăgând cu sete aer în plămâni. Nu, nu, nu se poate! Am luat carafa cu apă de pe masă și am dat-o peste cap dintr-o răsuflare. Trupul meu bătrân nu mă mai ajuta la fel de mult ca pe vremuri. Cu mișcări stângace și fără grabă, parcă dorind să amân cât mai mult momentul, mi-am pus pantalonii și cămașa, am pieptănat ce mai rămăsese din părul meu cândva negru și des, și am ieșit în grădină. Lumina soarelui era orbitoare. Grădina suspina și își înfoia tufișurile din care se iveau flori de toate culorile, trandafiri sângerii, petunii sfioase, crini imperiali cu gurile căscate. Șontâcăind pe potecile ascunse între flori, cu ochii plini de lacrimi, m-am îndreptat spre arcada de piatră care dădea în curtea din față. Dinaintea ei, după ce-am șoptit cuvintele, o ploaie de fluturi albaștri a căzut dinspre pământ înspre cer.

Când am ieșit în stradă, nu mai eram Radhan, bătrânul care locuia pe strada Valurilor, numărul 35, ci devenisem deja străinul de care le era tuturor frică.

Trecând prin dreptul casei ei, am simțit tremurul acela atât de cunoscut, care-mi făcea stomacul să se strângă dureros. Îmi urâsem toată viața blestemul, dar niciodată cu atâta înverșunare. Dacă m-ar fi ținut puterile, aș fi luat-o la fugă înapoi către capătul străzii, și aș fi alergat fără să mă opresc vreodată, mai degrabă decât să fac ceea ce trebuia să fac. Totuși, ițele sorții erau mai puternice decât voința mea, așa că mi-am îndreptat pașii spre ușa casei cu numărul 21 de pe strada Licuricilor, mi-am netezit stângaci cămașa și am tras de clopotul agățat deasupra tocului.

Mi-a deschis o fetiță care-mi ajungea până la piept, blondă și rumenă în obraji.

— Bună ziua! a rostit ea senină, pe când eu mă străduiam să-mi țin lacrimile în frâu.

— Bună ziua! Este cineva acasă? am întrebat, frângându-mi degetele noduroase.

— Sigur că da! Pe cine căutați? și-a mijit ea ochii, cântărindu-mă cu privirea.

— De fapt, eu… Nu caut pe nimeni anume. Eram în trecere și am văzut casa asta… Mă întrebam dacă doamna Sutton mai locuiește aici.

— Bunica mea nu se simte bine, îmi răspunse fetița, aplecându-și ochii albaștri.

Avea ochii ei. Îi moștenise toate trăsăturile. Mi-am mușcat buzele aproape până la sânge, amintindu-mi de vremea în care o cunoscusem.

Anays era cea mai frumoasă fată din oraș. Soarele se ferea întotdeauna să-i sărute pielea și avea ochii fragezi și curioși ca ai copiilor. Cu mâinile-i dibace, ea frământa cel mai bun aluat, care creștea parcă după sufletul ei și din care făcea pâini, plăcinte și covrigi pe care le vindea în brutăria domnului Fletcher. Își petrecea aproape tot timpul în spatele tejghelei, cu zulufii aurii împrejmuindu-i capul ca un nimb, cu mânecile suflecate până la cot și broboanele de sudoare îmbodobindu-i fruntea. Oamenii din oraș se săturau numai privind-o, cu toate că nimeni nu ieșea din brutărie fără să cumpere ceva.

— Aș putea totuși să intru o clipă? Doar să-mi trag sufletul. Plimbarea m-a obosit foarte tare, am zis eu brusc.

— Desigur, poftiți înăuntru, mă invită fetița.

Îndată ce am trecut pragul, fiorul turbat care-mi alerga pe spinare s-a transformat într-o moleșeală tulbure ce mi s-a împrăștiat în tot corpul. Am parcurs holul îngust, până în sufrageria cu mobilă veche și ferestre largi. Nici n-am apucat să mă așez bine în fotoliu, că a și venit mama fetiței, intrând fulgerător în urma ei și căscând ochii către mine. Ea trebuia să fie rodul din pântecele lui Anais.

— Dumneavoastră sunteți… Nu, nu se poate!

— Ce vreme frumoasă, nu-i așa? am răspuns eu în schimb, scormonind cu privirea în liniștea caldă care se desfășura dincolo de fereastră.

Primăvara sărutase cu dragoste copacii, florile înfloriseră și albinele zumzăiau vesele. Era o vreme nemaipomenită, așa cum fusese și prima dată când o văzusem în spatele tejghelei. Intrasem să cumpăr o pâine și, după ce-am schimbat două-trei vorbe, cu avântul pe care mi-l oferea tinerețea, am invitat-o în oraș. Desigur, a spus ea, dar doar ca prieteni. Nu-mi trebuia nimic mai mult. Eram fericit s-o văd cum mergea țanțoșă și lovea cu vârful pantofului pietrele de pe caldarâm, doar ca să demonstreze că și femeile erau capabile de ridicol. Avea mereu idei îndrăznețe, care nu se potriveau cu timpurile acelea, și vorbea cu pasiune despre cărți și scrisori. Râdea mereu cu gura până la urechi. Avea cel mai frumos râs din întregul oraș. După prima noastră întâlnire, m-am întors acasă beat de fericire. Casa mea era mult prea goală, prea liniștită. Mi-ar fi plăcut ca într-o zi, să aud râsete și pași de copii, dar știam că acest lucru n-avea să se întâmple niciodată, căci îmi jurasem că blestemul meu avea să se stingă odată cu mine.

— Vă pot servi cu ceva?

Vocea gâtuită a femeii mă smulse din amintiri și mă proiectă înapoi în sufragerie.

— Nu, aș vrea doar să…

Căutam să desenez pe pardoseală sfârșituri imaginare de univers. Știam ce trebuia să spun, dar cuvintele se încăpățânau să-mi rămână în gât, ca niște bolovani pe care râul nu putea să-i clintească. Am urmărit-o pe fetiță țopăind către hol, cu buclele rotunde săltându-i în spate. Mama ei se așeză pe fotoliul de vizavi și scoase un oftat care mi-a făcut inima să geamă. Clocotul din pieptul meu trebuia stins.

— Îmi e sete, am reușit în cele din urmă să articulez. Îmi e foarte sete.

Femeia a dat din cap și s-a lăsat pe spate în fotoliu.

— E sus, în camera ei. A doua, pe dreapta.

M-am ridicat cu greu din fotoliu și am pornit agale spre scările care duceau la etaj. Fiecare treaptă a scârțâit prelung sub picioarele mele. Când am văzut-o întinsă în așternutul alb, cu părul rar, răsfirat pe pernă, cu buzele crăpate și ochii pe jumătate închiși, am icnit. Timpul desenase o pânză fină pe fruntea și obrajii ei, trăsăturile îi deveniseră mai ascuțite, însă rămăsese la fel de frumoasă cum mi-o aminteam.

În ziua în care mi-am făcut curaj s-o cer de nevastă, Anays lipsise de la lucru. Știam unde s-o găsesc, casa părinților ei nu era departe de brutărie, așa că am pornit pe jos, hotărât să descopăr ce se petrecea cu ea. S-a dovedit că era grav bolnavă. O gripă agresivă o pusese la pat, iar toată lumea credea că avea să moară.

— N-ai cum să mori. Nu încă, i-am spus eu, așezându-mă pe marginea patului.

I-am luat mâna fierbinte în mâinile mele. Avea nasul roșu și ochii uleioși, iar tremurul scurt al trupului îmi spunea că se lupta din greu cu frisoanele.

— De unde știi tu?

— Uite, o să-ți spun un secret, dar trebuie să fie secretul nostru, nu-l poți spune nimănui, am îndrăznit eu, împins de dorința de a o convinge că nu-i venise vremea.

Anays a dat din cap și m-a ascultat.

— Eu nu sunt un om obișnuit. Port un blestem care s-a transmis în familia mea în fiecare generație. Tatăl meu l-a avut înainte mea, dar pentru că soarta a făcut ca viața lui să fie mai scurtă, n-am petrecut suficient de mult timp cu el ca să mă instruiască. Tot ce știu e că pot să simt atunci când un om urmează să moară. Întâi, am un vis care e mereu același: îi țes chipul din fire de lumină. Apoi, mi se aprinde un clocot violent în piept și nu se stinge până nu sorb ultima suflare a nefericitului. Când va fi rândul meu să mor, altcineva trebuie să vină să-mi soarbă ultima suflare. E un fel de circuit al sufletului. Oricât de mult am citit și oricât am căutat să mă documentez, n-am reușit să găsesc originea blestemului. Nu sunt vreun locotenent al morții, nici vreun vrăjitor, nici vreun alchimist… Sunt un om ca toți oamenii, mănânc, beau, respir și îmbătrânesc, dar din când în când, pașii mă poartă spre casele oamenilor care urmează să moară, și pot să-ți spun cu încredere că tu nu ești unul dintre ei.

M-a privit cu ochii mari, încercând să-mi pătrundă cuvintele, iar în cele din urmă, s-a ridicat într-un cot și mi-a zis:

— Atunci, ce te face să crezi că e un blestem? Poate fi o binecuvântare. Mi se pare o onoare absolută să păstrezi în sufletul tău ultima suflare a unui om, pentru că asta înseamnă că toți cei care mor pot să trăiască în continuare prin tine.

Atunci, Anays mi-a oferit un zâmbet răcoritor, care mi-a domolit teama că avea să mă judece greșit ori să mă socotească nebun. Încurajat de răspunsul ei, i-am mărturisit sentimentele mele, însă când i-am pus marea întrebare, umerii i s-au strâns și și-a plecat capul.

— Îmi pare rău, Radhan, dar nu pot accepta. Nu e vorba că nu-ți împărtășesc sentimentele, dar… Am fost cerută deja de cineva cu o situație financiară bună, și, ca să-mi ajut familia să scape de sărăcie, am acceptat. Tatăl meu e bătrân și foarte bolnav, are nevoie de leacuri și tratamente pe care, indiferent cât de mult am munci, eu și mama nu ni le permitem. Căsătoria mea ne-ar salva familia de grija banilor.

Înțelegeam. Mi-era greu să accept, dar înțelegeam motivele pentru care mă refuza. Și totuși, n-am putut niciodată să încetez s-o iubesc. Mă tortura propria încăpățânare de a rămâne în viața ei ca un prieten, dar nu puteam să n-o văd. M-am dus chiar și la nuntă, i-am felicitat pe miri și am băut în sănătatea lor, deși, când m-am întors acasă, am lovit cu pumnul în ușă până mi-am rupt degetele. Treceam adesea pe la ei, dar nu zăboveam niciodată. Ultima dată când i-am făcut o vizită, aștepta primul copil. Fata ei, ca și nepoata, îi semănau leit.

Acum, când mă găseam din nou așezat la căpătâiul ei, toate resentimentele de atunci au izbucnit ca niște tăciuni mângâiați de vânt.

— Radhan… a șoptit ea când m-a recunoscut. Ai venit! Știam că o să vii. Mi-a fost dor de tine…

— Și mie mi-a fost dor de tine, draga mea.

M-am aplecat deasupra ei. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că primul nostru sărut avea să fie și ultimul. Mă privea cu blândețe, cu nostalgie, mulțumindu-mi parcă pentru că avea să trăiască în continuare în mine, atâtea zile câte mai aveam. Mi-am lipit apoi buzele de ale ei, iar șuvoiul transparent s-a strecurat în pieptul meu ca o apă răcoritoare de izvor, stingând clocotul. Am rămas o vreme lângă ea, tremurând, apoi i-am închis pleoapele și am coborât la parter.

Nepoata ei tocmai îi arăta mamei un desen.

— L-am făcut pentru bunica. Crezi că o să-i placă?

Mama îi răspunse absentă. Când m-a văzut în cadrul ușii, a știut că era gata. A țâșnit din fotoliu și a trecut pe lângă mine în fugă, repezindu-se spre scări. Micuța s-a luat după ea. Am ieșit din casă fără să le mai aștept. Nu avea rost.

Pe drumul spre casă, am avut tot timpul senzația că nu eram singur. Parcă ceva sau cineva îmi sufla în ceafă, își întrecea pașii cu ai mei, și am știut că era ea, am știut că mă petrecea ca să-mi mulțumească pentru cadoul pe care i-l făcusem. În capătul străzii, o pală de vânt m-a izbit și abia atunci am putut să le dau voie lacrimilor să mi se înnoade în barbă.